VAMPIRIȚA

9. O iubire nepotrivită...

Vântul şuiera în urechile lui ascuţite. Era atent la fiecare pas şi la orice zgomot inima lui tresărea plină de teamă. I se părea că la tot pasul cineva îl urmăreşte.

Abia aştepta să ajungă în regulă la adăpostul lui. Ştia că acolo nimeni nu îl poate găsi. Acolo era în siguranţă. Îşi crease toate metodele în care să fie protejat. Sau cel puțin spera asta!

Oh, dacă nu ar fi fost gerul ăsta atât de năprasnic, care nu făcea decât să îi îngreuneze înaintarea, ar fi ajuns de când.

Deodată un zgomot îl făcu să tresară şi din instinct întoarse capul în spatele lui. Văzu o umbră neagră furişându-se printre copaci.

I se făcu inima cât un purice, chiar dacă voia să creadă din tot sufletul că totul era rodul imaginaţiei lui, totuşi ceva îi spunea că de fapt era real.

Grăbi pasul şi începu să alerge la propriu. Inima lui de gheaţă i-ar fi ieşit cu siguranţă din piept dacă ar fi putut, dar aşa nici măcar nu mai bătea.

I se părea că îi stă în gât.

Înghiţea din ce în ce mai des şi clipea tot mai repede, fugind spre locul unde era ascunzătoarea lui. Mai avea doar puţin şi ajungea acolo... Haide, se încurajă, singur, încă câţiva paşi... Şi vei fi în regulă...

Nu apucă însă să termine ce avea de gândit când se trezi aruncat cât colo de o lovitură de pumn aplicată direct peste obrazul stâng.

Luat prin surprindere, zăcu câteva secunde jos, apoi pe când dădu să se ridice, o altă lovitură ateriză peste celălalt obraz.

Se uită nedumerit în jur, dar nu văzu decât umbra neagră mişcându-se cu viteză în jurul lui. Căzu din nou acaparat de alte lovituri care cădeau asupra lui fără oprire.

- Ajunge! Opreşte-te sau te voi ucide! Ameninţă el, violent.

Singurul răspuns fu doar un râset cristalin, ca un clinchet de clopoţei.

Sunetul îl lovi ca o tornadă în urechi... nu, nu era posibil... doar o singură persoană râdea aşa, gândi îndurerat.

Inima lui se strânse de durere... de ce îl chinuia soarta aşa de rău?

- Te rog... Opreşte-te!... Nu mă mai chinui. Spune-mi cine eşti... Arată-te, te implor, strigă el, disperat.

Umbra se opri în faţa lui şi apoi se materializă. Zâmbi când văzu faţa lui uimită şi înfricoşată totodată.

- Oh! Vezlodov... nu îmi vine să cred! Ai ajuns un mare fricos! Replică vocea, cristalină.

Bărbatul rămase ca o stană de piatră. Iubirea vieţii lui. Femeia pentru care îşi riscase viaţa şi reputaţia era în viaţă. Când în sfârşit reuşi să îngaime câteva cuvinte spuse doar atât:

- Cleopatra.

- Eu! Spuse femeia şi apoi începu să zâmbească.

- Nu pot să cred că eşti aici! Şopti el, entuziasmat.

- Nu poţi să crezi că încă sunt în viaţă, nu? Replică ea, cu venin.

- Ei, bine, spuse el, ridicându-se de jos, ai dreptate. Uite, continuă el, îmi pare rău pentru tot ce ai păţit din cauza mea, dar ştii bine că aşa sunt eu... nu mă pot schimba... cu toate astea, te iubesc foarte mult, mărturisii el.

- Pfff, pufni ea. Asta numeşti tu iubire? Mi-ai ucis soţul, apoi sora şi pe fratele tău... ţi-ai omorât propriul tată şi ai măcelărit toţi băieţii din satele de la poalele muntelui. Eşti îngrozitor. Ești un monstru!

- Te rog! Spuse el, mergând spre ea. Eşti tot ce am mai bun pe lume... din cauza ta am făcut toate lucrurile alea. Dacă nu m-ai fi refuzat nimeni nu ar fi păţit nimic.

- Ooo! Nu încerca să arunci toată vina ta în spatele meu. Ştii bine, că nu eşti altceva decât un avar, un ipocrit şi mai nou un obsedat. Tu nu poţi să iubeşti altceva decât pe tine şi rangul tău.

- Nu, nu, nu! ţipă el, smulgându-şi părul... nu e adevărat... totul e pentru tine... te iubesc prea mult... de-aia am devenit aşa.

- Erai la un pas să îmi ucizi şi nepoatele, adevăratele moştenitoare, strigă ea, intimidându-l...

Acesta lăsă capul în jos, ruşinat.

- Crede-mă, nu am vrut să o fac... cel puţin nu pe Semida... Seamănă atât de bine cu tine.

- Oh! Şi te gândeai să o atragi şi pe ea cum ai încercat cu mine, nu? Replică ea, nervoasă.

- Da... adică, doar aşa puteam să îmi astâmpăr dorul după tine... ştii... te-am căutat multă vreme, dar apoi am ajuns la concluzia că ai murit... că te-am pierdut pentru totdeauna...

- Ştiu... spuse ea, zâmbind... am fost sub nasul tău tot timpul...

- Poftim? Întrebă el, cutremurat. De ce nu mi-ai scurtat chinul?

- Chin? Pufni ea... din câte am văzut eu te-ai distrat foarte bine fără mine... nici nu păreai să îmi duci dorul... ai fost atât de acaparat de jocurile tale că nici nu m-ai observat stând sub ochii tăi patetici, replică ea, dezgustată.

- Te rog, încercă el, încă o dată sperând să o înduplece... te rog, iartă-mă... te vreau înapoi. Hai să fim doar noi doi împreună. Să uităm de toate.

- Asta nu se poate. Ştii bine ce mi-ai făcut când te-am crezut prima oară. M-ai capturat şi apoi m-ai chinuit. Nu mai iubit niciodată cu adevărat. Îţi pasă doar de tine. Ştiu bine că îmi vrei doar puterile pentru a-i putea ucide pe prietenii mei. Ei bine nu-ţi mai merge de data asta.

- Dar nu e adevărat... dădu el să spună, dar fu întrerupt...

- Aşteaptă... nu am terminat ce aveam de spus, continuă ea... Să ştii că nu o să scapi aşa de uşor de ei... te vor vâna până în gaură de şarpe dacă e nevoie... nici măcar locul unde te ascunzi ca un laş nu te va mai putea salva de data asta. Şi ca bonus, să ştii că Semida trăieşte.

- Poftim? Strigă el, cu ochii îngustaţi. Nu e posibil... am văzut-o cu ochii mei murind...

- Ei bine, da, dar uiţi că Ella e cea care trebuie să împlinească profeţia... ea a readus-o la viaţă. A salvat-o, înţelegi, spuse ea, lăsându-l fără suflare.

Nu era posibil... nu voia să creadă!

- Nu! Exclamă el, dând glas temerilor care îl chinuiau.

- Crede ce vrei, spuse ea. Totul e adevărat. Curând vor veni după tine. Să fii pregătit.

Spunând aceste lucruri dispăru din faţa lui lăsându-l mai terifiat decât înainte. Abia avu puterea să plece din acel loc. Soarta lui era pecetluită pentru totdeauna. Nu mai avea scăpare.