Clinchet

Dimineaţă

   Simt cum frigul îmi îmbrăţişează corpul şi suspinele puternice alungă liniştea.
   - Aiden?  Unde eşti?
   Simt cum sunt purtată de un văl rece şi totul e întuneric în jurul meu. Închid ochii şi îmi doresc ca totul să se termine, e foarte frig, vreau în patul meu. Un moment, se pare că vălul a devenit moale şi călduţ. Deschid ochii dar soarele mă forțează să îi închid, e prea puternic. Mă întorc pe partea cealaltă pentru a putea deschide ochii şi observ un desen mic în formă de clopoţel pe peretele meu. Stai, sunt în camera mea din orfelinat, dar cum am ajuns aici?  Mă ridic în picioare şi privesc în jurul meu, se pare că totul e la fel. Mă îndrept cu paşi mărunţi spre fereastra închisă şi privesc. Încă vizualizez imaginile din acea seară, când Aiden era foarte speriat apoi a urcat spre fereastră. Nu pot să cred că e doar un spirit, dar trebuie să îl găsesc, vreau să îl ajut, trebuie să trăiască.
   - Miriam...
  Aiden?  L-am auzit, vocea lui... Încep să îl caut prin cameră, deschid şifonierul vechi, ies pe holul sumbru dar nu e nimic. Cred că o iau razna, dar trebuie să rămân cu picioarele pe pământ. Mai sunt câteva zile până la Crăciun şi trebuie să decorăm orfelinatul, asta dacă avem cu ce. Aud clinchete de clopoţei de afară. Alerg spre fereastră şi privesc.  Se pare că vecinii orfelinatului încep deja să îşi decoreze casele, au săniuţe cu clopoţei pentru a decora grădinile din faţa caselor, e magic. Stai, clopoţel...unde e al meu?  Fără să stau pe gânduri mă indrept spre pat şi încep să caut prin păturile vechi dar nu e nimic. Nu pot să cred, l-am pierdut, acum Aiden nu va avea şansa să trăiască din cauza mea. Ce mă fac?  Chiar dacă am izbucnit în plâns de la început, continui să răscolesc tot căminul. Sunt în bucătărie, deşi nu are ce căuta aici.
   - Hei, ciudato, ce crezi că vei găsi aici?  Fursecuri cu ciocolată?
   - Tina, încetează, nu e treaba ta!
  Tina e cea mai mare dintre noi şi crede că ne domină. Uşa bucătăriei se deschide şi intră bucătăreasa.
   - Miriam, ce cauţi aici?
   - Mă gândeam că poate ai nevoie de ajutor cu micul dejun.
   - Cât de drăguţ din partea ta. Sigur, cum să nu. Poftim, ţine această plasă şi aşează alimentele la locul lor.
   Apuc plasa roşie care e destul de grea şi aşez alimentele. Aceeaşi mâncare zilnic, dar trebuie să ne înfruptăm pentru a rezista.
   - Am o întrebare, dacă nu te superi.
   - Sigur, Miriam,  cum să nu?
   - Tu nu ai familie?  Mereu stai cu noi şi ai grijă să nu ne fie foame, eşti ca o mama, cel puţin pentru mine.
   Laura mă priveşte fix şi se apropie de mine, nu pare prea prietenoasă.
   - Miriam...
  Îşi aşează mâinile pe umerii mei mici şi mă stânge la pieptul ei.
  - Vom discuta când vom avea timp. Hai, ajută-mă cu micul dejun.
   Ce e cu ea?  E pentru prima dată când mă îmbrăţişează, nimeni nu vorbea cu mine şi ea mereu mă privea superior. Începem să preparăm ceaiul de mentă și feliile de pâine cu unt şi gem de căpşuni.
   - Miriam...
  Aiden din nou, dar nu îl văd. Privesc peste tot dar degeaba. Închid ochii şi simt cum respiră lângă mine. E puţin sumbru dar măcar ştiu că e lângă mine. Stai, am auzit un clinchet al clopoţelului de cristal, e aici, trebuie să îl găsesc, mai am o mică speranţă că Aiden va trăi.
   - Laura, mă scuzi puţin?  Trebuie să merg până în camera mea.
   - Sigur, draga mea, te aştept.
  Alerg până în camera mea dar cineva îmi pune piedică. Sunt total întinsă pe podea cu faţă în jos, încerc să mă ridic dar mă doare piciorul drept îngrozitor.
   - Ciudato, crezi că vei opţine ce vrei?
   Ridic privirea şi se pare că Tina e cea care mi-a pus piedică. Privirea ei plină de satisfacţie se transformă într-una speriată. Părul ei începe să îi plutească şuviţă cu şuviţă şi apa dintr-o cană de tablă îi stropeşte faţa. Tina începe să ţipe şi aleargă ţipând. Mă ridic de la podea şi încerc să deschid uşa camerei.
   - Oprește-te domnişoară!