Clinchet

Curaj

Vreau doar sã intru în camera mea, sã caut clopoțelul, de mine depinde viața unei persoane, deși

se pare cã Tina vrea neapãrat sã îmi facã viața un calvar. Mã ridic de pe podea și mã apropii de ușa șubredã a camerei mele, piciorul mã doare îngrozitor dar trebuie sã continui, deși ca sã vezi, doamna Laura strigã la mine.

- Miriam,ce se întâmplã între tine și Tina? De când sunt aici,trebuie sã fiți mereu în conflict. De ce?

Privesc în jurul meu, sper sã nu fie nimeni și sã audã, deși se pare cã Tina stã ascunsã și ascultã.

- Laura, îmi cer scuze,dar îți voi spune în momentul în care vom fi singure.Se pare cã eu nu am loc în aceastã casã deoarece sunt mereu sincerã, ascult și ajut pe oricine dar degeaba. De astãzi înainte te voi ajuta la orice vrei,dar nu o sã mã mai vezi la aceeași masã cu voi. Te rog sã mã mai scuzi încã o datã!

- Miriam, oprește-te! De ce ai stropit-o pe Tina cu apã?

- Nu am fost eu și îți poate spune și ea, dar din cauza faptului cã nu e în stare sã explice ce a vãzut sau ce nu a vãzut, a decis sã dea vina pe mine, deoarece așa fac persoanele lașe!

- Atunci explicã! Cine a fost?

- Nu conteazã, Laura...oricum nu vei înțelege!

Intru cu greu în camera mea și izbesc ușa în urma mea, deși viața lui Aiden e mai importantã acum. Unde poate fi clopoțelul ãla? Aiden, știu cã ești langã mine, ai face bine sã dai un indiciu ceva!

- Doamne, parcã sunt nebunã. Vorbesc singurã, chiar și cu o persoanã pe care doar eu o vãd și aud, caut un clopoțel pe care l-am primit în vis din partea unui înger...un înger! Nimeni nu vede și vorbește cu îngerii.

Mã așez pe pat, apuc perna veche cu o manã, o aduc la piept și o strang cu forțã.

- Cred cã o iau razna rãu de tot!

Stau puțin cu ochii închiși dar se pare cã liniștea e stricatã de vocea ascuțitã și asurzitoare a Tinei, deși chiar nu vreau sã ascult ce zice, dar din greșealã tot aud.

- Nu vede nimeni cã avem o nebunã vrãjitoare printre noi? Ar trebui lãsatã afarã sã moarã de frig!

Cat de rea poate fi o persoanã. Se apropie Crãciunul, sãrbãtoare de care toatã lumea spune cã existã iertare, speranțã, iubire...eu nu am parte de așa ceva din partea nimãnui, decat astãzi dimineațã din partea Laurei, care reuseste sã se suceascã din cuza Tinei. De mult am încetat sã mai cred în aceastã sãrbãtoare, tocmai din cauza persoanelor din acest orfelinat. Ridic puțin perna și îmi șterg lacrimile,care se pare cã îmi sunt alãturi în orice moment. Am auzit din nou...clinchetul!

- Colierul...

Aiden, vocea sa...la ce se referã? Ce colier? Eu știu cã nu am așa ceva dar...

Ating cu palma pieptul, și ca sã vezi aud din nou clinchetul și simt ceva la gat. Știu cã e un colier, dar de unde a apãrut? Eu nu aveam așa ceva la gat. Mã apropii de un geam, lumina soarelui mã ajutã sã am reflexie în geam. Încerc sã privesc atent și ca sã vezi, colierul e în formã de clopoțel. A fost cu mine în tot acest timp și eu nu mi-am dat seama. Deși de ce nu l-am auzit cand am cãzut? Oare din cauza faptului cã eram mult prea furioasã pe Tina sau cã spiritul lui Aiden m-a ajutat? Sunt confuzã,deși trebuie sã ajung la spital, neapãrat!

Deschid puțin fereastra camerei și se pare cã e destul de rece afarã, aerul rece îmi cuprinde fața și pãrul, fapt ce îmi provoacã tremur și dinții îmi clãnțãne. Închid imediat fereastra, deci trebuie sã mã îmbrac destul de gros. Îmi aleg un tricou,o bluzã, o pereche de pantaloni și o geacã, nu sunt prea groase, dar tot sunt mai bune decat nimic. Îmi pieptãn repede pãrul, mã încalț cu adidașii uzați, deschid puțin ușa, privesc pe culoarul cãminului și ies din camerã închizand încet camera.

- Aiden, unde ești? Trebuie sã mã ajuți sã ies din casã și sã gãsesc spitalul!

Cobor scãrile și trec pe langã ceilalți fãrã sã îi privesc.

- Unde crezi cã pleci, Miriam?

Vocea fermã a Laurei mã face sã mã opresc forțat, inima îmi bate cu putere, dar ttrebuie sã ies cumva din aceastã încãpere. Mã întorc ușor cu fața spre ea, înghit în sec și aștept sã îmi vinã ceva în minte.

-P-pãi, trebuie sã ies puțin, am nevoie de aer.

- Miriam, știi cã nu aveți voie sã ieșiți neînsoțite, așa cã vei rãmane în aceastã încãpere!

- Pentru ce? Sã aud cum toate persoanele din aceastã încãpere mã considerã o ciudatã, vrãjitoare și alte denumiri? Sã stau mereu închisã în camera mea fãrã sã fac ceva, fãrã sã discut cu cineva, în afarã de tine, desigur...pune-te în locul meu, cum crezi cã ar fi? Știți ce? Nu trebuie, nu sunt obligatã sã vã ofer nicio explicație!

Cu toții mã privesc tãcuți, nimeni nu mai spune nimic, Tina încã se ascunde dupã ce apucã, nu suportã cand cineva are dreptate, și Laura...ea mã privește cu ochii ușor înlãcrimați. Mã întorc brusc fãrã sã le privesc chipurile, deschid ușa și ies. Încep sã mã îndrept spre strada principalã, cea pe care o vãd în fiecare searã din camera mea.

- Bãieți, ia priviți! Ciudata care privește la lunã aproape în fiecare searã. Unde te grãbești, pãpușã? Stai puțin de vorbã cu noi!