Clinchet

Încredere

  Minunat, nu era de ajuns că toată lumea din orfelinat mă crede o ciudată...acum mă știe și acest cartier blestemat.
   Mă îndrept cu pași mărunți și se pare că un grup de băieți ( golani mai bine spus) se apropie de mine. Sunt cam cinci, șase la număr și se apropie de mine în timp ce eu îmi țin mâinile în buzunarele gecii, încercând să nu le privesc fețele urâte și ciudate. Nu îi bag în seamă, așa că merg mai departe de ei dar singura cale de ieșire e prin spatele orfelinatului, unde sunt mulți copaci uscați și șanțuri. Chiar nu știu ce să fac, deoarece ei tot continuă să mă urmărească și mă abțin cu greu să nu plâng, mi-e foarte frică. Curaj, Miriam, va fi bine!
   - Hei, ciudato! Dacă tot stai în fiecare seară și privești la lună, nu ai vrea să ne privești și pe noi? Măcar puțin...
   Se apropie de mine tot mai repede, inima îmi stă în gât, abia respir dar trebuie să continui... pentru Aidan, pentru un suflet aproape pierdut, un suflet care a venit la mine...
    Încep să măresc pasul, respirația mi se transformă în aburi deși care îmi acoperă ușor privirea... îmi este foarte frică! Unde ești, Aiden? Am nevoie de tine, chiar am nevoie...
    Ochii îmi lăcrimează din cauza acestui sentiment dar și din cauză că aerul rece îmi "mângâie" ochii. Simt o atingere bruscă pe mână, mă strânge puternic și mă forțează să pășesc spre înapoi.
   - Nu auzi? După ce că ești ciudată, mai ești și surdă.
   - Lasă-mă!
  Deci nu este surdă, numai bine... poți țipa pentru că oricum nimeni nu te va băga în seamă.
   Încep să râdă cu toții în timp ce unul dintre ei bea dintr-o sticlă cu ceva alcool care miroase îngrozitor... atât de aproape se află de mine, le simt duhoarea. Sunt înconjurată de toți, nu am cum să scap... încerc să mă împing în ei dar în zadar, ei sunt puternici și nu am forța necesară pentru a-i înfrunta. Îmi așez mâinile pe cap și aștept să se întâmple o minune. Hai Aiden, am nevoie de tine acum!
    -Ce a fost asta? Cine a aruncat?
Îmi las mâinile pe lângă corp...din apropiere răsună a sticle sparte deși nu este nimeni. Privesc în jur și observ că într-adevăr câteva sticle de sparg singure de pereții unei clădiri, băieții sunt speriați, se privesc unul pe celălalt, nu știu cum să reacționeze. Profit de acest moment și încep să alerg spre cea mai apropiată stradă, sper să scap de acești derbedei.
   Alerg cât mă țin picioarele, nu mai contează că afară e frig...din cauza spaimei nu mai simt nimic. Ajung pe o stradă populată, sunt în siguranță acum deși nu știu încotro să mă îndrept. Am nevoie de un semn, nu știu la ce spital se află și nici nu aș vrea să intru în orice spital să întreb de el, sunt o străină și nu aș vrea să ajung prin alt centru de copii.
   Ceva se mișcă la gâtul meu, pe sub bluză și geacă așa că ating cu mâna rece. Se pare că este clopoțelul pe care îl port. Îl scot la iveală și se îndreaptă spre dreapta, cred că este un semn...pe acolo trebuie să merg. Aiden, îți mulțumesc că m-ai salvat de acei derbedei...mai este puțin și ne vom întâlni.
   Merg spre direcțiile indicate de colier, spre dreapta, două spre stânga, tot înainte și...
   - Aici! Am ajuns!
  Fără să stau prea mult pe gânduri, mă îndrept spre intrarea în spital. Măresc pasul, urc scările și...
   - Miriam! Ce cauți aici?
   - Laura...eu...eu...tu ce cauți aici? M-ai urmărit?
   - Da! M-am speriat când am auzit ca și cum cineva spărgea sticle și m-am gândit că poate ești în pericol.
   - Vrei să spui că îți pasă de mine? Trebuia să vii mai devreme, când acei băieți nu mă lăsau în pace!
   - Ce băieți? Ce ți-au făcut?
   - Nimic...am scăpat datorită lui Aiden!
   - Aiden? Cine e Aiden?
   - Băiatul care are nevoie de ajutorul meu... băiatul care este în acest spital și depinde de mine.
   - Miriam! De ce minți? Tu chiar crezi că eu voi avea încredere în aceste vorbe fără rost?
   - Trebuie să mă crezi! De ce crezi că Tina mi-a spus vrăjitoare? Aiden m-a ajutat, el a aruncat cu apă peste ea. Te rog! Crede-mă! Mergi cu mine și vei vedea! Te rog!
   Laura a apărut de nicăieri...sper doar să nu îmi de-a planurile peste cap. Privirea ei înlăcrimată îmi transmite încredere dar e și confuză.
   - Miriam, merg cu tine dar...promite-mi că ai dreptate!
  - Îți jur!
   Intrăm în spital deși nu știu unde să merg. Mai privesc puțin colierul și se pare că tot mă conduce, sper să ajung la timp.
   - Domnișoară, unde mergeți? Pe cine căutați?
    Sunt oprită de un medic și se pare că nu știu ce să îi spun.
    - Îl caut pe Aiden.
    - Cine e Aiden?
    - Miriam, găsește-l...rezolv eu aici!
  Nu pot să cred că Laura mă crede și mă ajută. Mi-aș dori ca eu și cu ea să formăm o familie, deși e cam greu. O privesc, îi zâmbesc și merg cu pași repezi spre direcția indicată de colier. Merg cam cinci minute și colierul de îndreaptă spre o cameră luminată dar are ușa închisă. Privesc pe geam și observ un băiat ce arată exact că Aiden, doar că are ochii închiși...pare liniștit. Fără să stau pe gânduri, ating clanța de metal a ușii și o deschid. Simt o atingere caldă pe umeri, atingere ce îmi dă și mai multă încredere. Intru în încăpere, închid ușa în urma mea și mă apropii cu pași mărunți de Aiden.
  - Acum ce ar trebui să fac? Sunt lângă tine și nu știu cum să te ajut...
   Îmi dau colierul jos de la gât și îl așez pe pieptul său...dar...nimic. Îngerul a spus că un clinchet îi poate salva viața. Ridic colierul și...
   - Cine ești? Ce cauți lângă băiatul nostru? Pleacă de lângă el!
   Ușa camerei se deschide brusc și o voce masculină strigă spre mine. Tresar și privesc în urma mea...cred că sunt părinții lui, care se apropie de mine, mă apucă de mâini și mă zguduie, mișcare ce provoacă acest colier să scoată un clinchet.
   - Eu...eu sunt o prietenă de-a lui Aiden, trebuie să îl ajut
   - Tu? Îi știu pe toți prietenii lui și tu nu ești în niciun caz. Spune acum sau chem paza!
   - Jack? Aida?
   - Laura?
  Se pare că Laura îi cunoaște pe părinții lui Aiden, dar cum? De când? Sunt confuză.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Am găsit această fată străină lângă băiatul nostru, voia să fure!
   - Jack, această fată e Miriam, fata de care v-am povestit.
   - Fata de care spuneai că e cuminte și are suflet curat?
   - Da, ea e! A spus că trebuie să îl salveze pe un băiat Aiden...la început nu mi-a venit să cred, am crezut că a înnebunit dar după mi-am amintit de el.
   Mă smulg din mâinile puternice ale lui Jack și merg spre Laura.
   - Tu îl cunoști pe Aiden?
   - Suntem prieteni de familie de mult timp, eu i-am ajutat să îl înfieze pe Aiden. Era un băiat bun, exact ca tine, un suflet curat și fără prieteni. Până i-am găsit pe acești oameni minunați care acum îi sunt familie.
   - De ce nu mi-ai spus când am intrat în spital? Ți-am rostit numele lui...
   - Nu eram sigură, dar tu păreai atât de încrezătoare...te rog să mă ierți!
    - Laura, te iert și îți mulțumesc că mi-ai spus, dar acum, vă rog, trebuie să îl ajut, sunt singura lui speranță!
    - În niciun caz! Refuz! Cum ar putea o copilă străină să îl ajute? De unde îl cunoști?
    - Promit că vă povestesc imediat, vă rog!
     Cu toții mă privesc nedumeriți, de parcă aș fi o ciudată. Laura e singura care mă crede. Încep să plâng, timpul trece și Aiden este tot în comă, trebuie să îl ajut.
    - Miriam! Apucă-mi mâna, am nevoie de tine.
     - Aiden?