Îndrăgostită de un muritor?

Prima zi de liceu

(Din episodul anterior...)
Cred că nu și-a curăţat camera din 1900...
Of...
După 1 oră de chin reuşesc să curăţ tot.

Din perspectiva ei:

Sper să nu observe şi ei muşcătura aia de pe gât...Sper să nu mă caute Jacob din nou...
Ajungem toţi în clasă. Mă duc în banca mea plictisitoare, lângă colegii mei plictisitori, şi mă aşez în scaunul meu plictisitor, plin de caricaturi ale colegilor... Urgh, şcoală plictisitoare...
Se sună. Avem ora de engleză. Apare o doamnă scundă, slăbuţă, cu o bluză gri închis spre alb, și cu blugi albaştrii foarte închişi, spre negru.
Machiată, ruj roşu strident, fără fard sau fond de ten ci doar puţin rimel negru. O femeie brunetă, nu cred că are mai mult de 40 de ani.
Se aşează la catedra de lemn din mijlocul clasei. Se uită la noi de parcă ne-ar scana..
Îşi coboară privirea plictisită către catedră. Pune mâna pe catalog şi sprijinindu-se în cot începe să facă prezenţa...
Eu mă pusesem să dorm. Mi-e atât de somn, nu am dormit deloc, am tot alergat prin pădure aseară. Îmi întinsesem braţele pe banca tare de lemn lăcuită.
Stătusem acolo vreo 2 minute, cred. Apoi sunt trezită de o voce care tot mă strigă. Aud în surdină... "Domnişoara Smith! Josselin Smith! Domnişoară!"
Ma ridic amorţită, cu pleoapele până la jumătatea ochiului, vedeam in ceaţă. Da! Da, aici sunt, prezentă!
Of, cred că nu mă puteam face de ruşine mai mult decât m-am făcut deja... Termină de strigat catalogul. Eu mă sprijineam în braţ, plictisită şi adormită mă uitam cum scria nu ştiu ce la tablă.
O tot aud... "Present Tense Simple is a time bla, bla, bla..."
Însfârşit se sună. Mai am încă 6 ore de suportat, oh nu!

Din perspectiva lui Ryan:

Uuff, mai am o oră şi apoi trebuie să plec acasă şi am de făcut curăţenie în cameră. Dar până atunci trebuie să termin orele şi să-mi iau un ceas.
S-a sunat de intrare, minunat...
Avem oră cu domnul diriginte. Intră în clasă un bărbat înalt, bine-făcut, îmbrăcat într-un tricou alb cu un buzunar în partea de sus, stânga, o pereche de blugi strâmţi gri cu tăieturi la genunchi, o geacă de piele neagră, şaten, cu un zâmbet larg și ochi verzi. E profesor de chimie.
Îl salutăm în cor cu "Bună ziua" după care el dă din cap.
Se prezintă şi începe cu prezenţa. Strigă cateva nume apoi ajunge la mine.
-Ryan Marshall?
Mă ridic în picioare şi răspund.
-Domnule Marshall, pari puţin palid. Ţi-e rău?
-Nu, doar puţin ameţit.
Nu ştiu ce am dar ard puţin. Oare am răcit? Hmm, o să o rog pe mama să-mi facă un ceai când ajung acasă.
Mă pun cu capul pe bancă, poate îmi revin. Profesorul începe iar eu îl aud încet. "Atomul este cea mai mică particulă care nu mai poate fii bla, bla, bla..."
Însfârşit se sună. Pun mâna pe ghiozdan iar când îl ridic mă dezechilibrez si cad. Sau, mai bine spus cădeam, dacă nu mă prindea Logan.
-Eşti bine? Mă întrebă el ingrijorat.
-Da, sunt ok. Mulţumesc!
-Vrei să te duc acasă?
-Nu, nu. Mă descurc. Mulţumesc oricum.
Ies din clasă dar pierd autobuzul. Uh, acum trebuie să merg pe jos.
Din cauza răului şi din cauza neatenţiei o iau pe un drum greşit, cel care duce la pădure.
Ajung în pădurea de conifere şi o văd pe acea fată din autobuz întinsă pe jos, plină de sânge.
Îmi las geanta speriat şi merg către ea să o ajut.

...