Am deschis ochii buimacă, injurând în gând alarma cât şi faptul că am ajuns la această academie. Vreau să dorm, la naiba! Închizând nervoasă alarma, mi-am trântit capul înapoi pe perna moale care în acest moment părea a fi un norișor din vată pe băț, albă cu aromă de frişcă.
Am zis doar că o să-mi fie greu să mă obișnuiesc cu programul ăsta de rahat.
M-am trezit a doua oară bine dispusă, luând telefonul de sub pernă.
11:34
Îhh. Credeam că sunt în stare să dorm mult mai mult. Ușor somnoroasă m-am ridicat din pat, merg direct spre baie în timp ce am aruncat o privire neutră către celălalt pat din cabană. Normal că nu era acolo, şi normal că totul nu fusese un coșmar groaznic.
La naiba, el chiar s-a mutat aici, cu mine! Şi dublu la naiba, chiar auzisem ultimele sale cuvinte înainte ca amândoi să adormim.
Am închis ochii, strâns. Cum o sa rezist un an cu el? Cu el peste tot? Cu el în mintea şi camera mea? Cum?!
Gândindu-mă că o vizită cât mai rapidă spre cantină îmi va potoli foamea, am intrat în baie făcându-mi rutina zilnică după care mi-am luat ceva lejer şi am ieșit din cabană.
Mai târziu o să trebuiască să am o discuție serioasă cu Matt, sau poate cu generalul. Eu nu pot împărți aceeași cabană cu fantoma umblătoare. Este riscant, iar eu nu am niciun chef să-mi asum vreun risc în privința lui.
Am intrat în cantină ca la mine acasă, luându-mi mâncarea care mi se părea a fi destul de comestibilă şi m-am așezat la prima masă liberă pe care am văzut-o, ignorând privirile celor din jur. Uitasem că de la 11 la 12 aproape toată lumea se afla aici, fiind pauza dintre cursuri, cursurile la care nu am luat parte pe ziua de azi. Ups.
Am început să mănânc în timp ce vorbeam prin mesaje cu nebuna cealaltă, în timp ce o alta s-a așezat brusc pe scaunul din fața mea, provocând un zgomot oribil.
"Neața şi ție, domnișoară!" m-a luat tare Cristin care mă privea cu o sprânceană ridicată.
"Îh, hei." am spus neluându-mi ochii de la mesajul prieteni mele.
"Ştii, cred că merit puțină atenție din partea ta." a spus iritată roșcata, începând să mănânce.
"Desigur. Dorești ceva?" am întrebat-o ridicându-mi privirea spre ea.
"Mda. Te-ai trezit cu fața la cearceaf, sau ceva de genul? Ești cam sictirită în dimineața asta." a mormăit în barbă, privindu-mă pe sub gene.
Dacă prin fața la cearceaf se referă la faptul că fratele ei îmi va ocupa spațiul personal de acum încolo, da, m-am trezit cu fața la cearceaf.
"Ai dreptate, scuze." i-am spus realizând că ea nu are nicio vină în legătură cu idiotul de frate'su.
"De ce nu are venit la antrenamentele din dimineața asta? Sau la cursuri?" m-a întrebat curioasă.
Gândește. Gândește. Gânde...
"Ce fac fetele mele preferate?"
Am tresărit la auzul vocii răgușite de lângă mine. L-a invitat cumva careva aici?
"Cred că ai greșit fetele tale preferate."
Bravo, fato, arată-i cine-i șefa aici.
"Haide, surioară, nu mai fi aşa răutăcioasă cu fratele tău. Voiam să văd ce faceți şi de ce nu veniți la masă cu noi." a spus Ceniz cu reproș în glas, privindu-ne pe amândouă acuzator.
Roşcata îl privea cu dezgust, pe când eu îl priveam al naibii de confuză.
Tipul ăsta e bipolar, nu? Adică în urmă cu o seară îmi spune că se va comporta cu mine de parcă nu mă cunoaște, sau nu vrea să mă cunoască, iar acum se aștepta să mă așez la masă cu gaşca lui de doi bani? Oh, te rog.
"În primul rând, când am venit eu la masă cu tine? Niciodată. Şi în al doilea rând, nici Bellamy nu are de gând să se așeze prea curând la masă cu tine, cu voi." a spus dur Cristin.
"Niciodată." am mormăit atrăgându-le atenția celor doi. "Nu am de gând să mă aşez la masa aia niciodată." i-am lămurit, privindu-l doar pe Ceniz.
Ceva în privirea lui se schimbase, ca în următorul moment să se ridice nervos de la masă.
"Mai vedem noi. Şi, Bell, ne vedem mai încolo." a spus înainte să plece.
O secundă îmi trebuia să mă ridic şi să îi aplic una din palmele mele grele, însă m-am stăpânit imediat. La ce bun să mă enervez? Nu mai vreau şi alte întrebări stupide apoi, voi avea timp să-l pun la punct mai încolo.
"Câteodată sper să fie înfiat, sau eu să fiu înfiată. Serios, el sa fie frate cu mine? Nici eu n-aş fi crezut dacă nu aş fi verificat de zeci de ori certificatele noastre care demonstrează asta." a spus Cristin pornită pe Ceniz, eu oprindu-mă din a mânca.
Şi uite aşa toată pofta de mâncare s-a dus naibii.
Priveam în gol, gândindu-mă. Viața mea era cu adevărat un rahat.
Născută în urma unei aventuri de-o noapte, în urma unei iubiri neîmpărtăşite, crescută într-un adevărat chin şi într-un mediu dat naibii, educată la fel de oribil, însă cu o încăpățânare dusă la cote maxime încât singură mi-am dat o educație acceptabilă, cu o copilărie total inexistentă şi cu o iubire maternă de mult apusă.
Şi totuși, cum naiba au trecut 19 ani? Cum am rezistat 19 ani fără să devin o adevărată epavă? Căci oricum sunt una, dar nu în totalitate. Se putea şi mai rău, mult mai rău decât cum am ajuns până în acest moment.
Însă o bună parte din mine nu regretă absolut nimic. Sunt mulțumită de cine sunt, sunt mulțumită pentru faptul că m-am maturizat de la o vârstă fragedă în timp ce alți copii se jucau împreună afară, pentru că dacă nu ar fi existat acele certuri, întâmplări şi amintiri oribile cu mama mea, eu probabil acum eram o zdreanță.
Da, sunt mulțumită de mine. Sunt mulțumită...
"Eu trebuie să plec. Ne mai vedem." i-am spus brusc Cristinei, plecând cu paşi repezi din cantină.
Dar, oare, nu meritam o viață mai bună? O viață fără probleme, fără droguri, fără alcool, fără bătăi de stradă? Fără... la naiba!
Îmi simțeam ochii cum încercau să țină lacrimile acolo, în interior. Nu plânge, nu plânge, nu plânge... Dar cum naiba să nu plâng când tot ce am trăit până acum au fost minciuni, dureri, lovituri groaznice şi greșeli? Eu sunt o greșeală, una imensă care nu ar fi trebuit să existe!
Am intrat val vârtej în cabană, trântindu-mă pe pat de cum l-am văzut. Am început să plâng. Am început să plâng al naibii de tare, alăturându-mi-se nelipsitele suspine care mă făceau să continui. Am început să mă gândesc la faptul că, dacă nu aş fi fost un copil nedorit, ar fi fost mai bine? Pentru mama? Pentru...
Oh, fir-ar! De ce încă mai exist?
De ce trebuie ca totul să fie atât de crud? De ce trebuie sa văd realitatea? Îmi plăcea în lumea mea cu unicorni.
"Bell, Bell eşti bine?" vocea mică dar îngrijorată a lui Ceniz m-a făcut să-mi ridic fața plină de lacrimi pentru a-l putea privi.
"Să nu-mi mai spui niciodată, dar niciodată astfel, Ceniz."
CITEȘTI
Inițierea - Da, să trăiți!
Romance"Eşti atât de... rece!" "Asta pentru că nu vreau căldura altora. Pot să mi-o creez şi singur." "Mereu o să ai nevoie de căldura altora, mereu. Până şi cele mai mici viețuitoare au nevoie de soare."
