Inițierea - Da, să trăiți!

7 - Primele certuri

"Eu, eu sunt fals? Vorbești serios, Bellamy? Căci tind să cred că nu. Tu, tu ești aia falsă din noi doi! Faptul că nu vreau ca cei din jur să asiste la propria mea distrugere asta nu înseamnă că sunt fals! Vreau să fiu pe cont propriu, chiar dacă prietenii mei sunt lângă mine, înțelegi? Nu vreau să îi implic și pe ei în toate rahaturile mele, Bellamy! De asta sunt atât de fals de față cu ei, dar nu-ți permit să îmi spui tu toate ăstea! Ești o copilă, doar o copilă într-un corp de femeie, dar pe dinăuntru încă visezi la unicorni şi... ciocolată roz!" a țipat nervos, ajungând la un pas în fața mea.
"Nici nu îndrăzni să mai spui asta vreodată! Nu ai niciun drept să îmi scuipi toate aceste cuvinte în față, căci în fond tu ai început! Şi îți zic un lucru, nemernicule, eu m-am maturizat înainte să fentezi tu pizde, idiotule! Faptul că nu toți s-au născut bogați sau cu o familie minunată, asta nu înseamnă că noi nu avem sentimente, fraiere! Am vărsat lacrimi în toți anii ăştia mai mult decât ai băut tu apă până în momentul de față!  O copilă nu am fost niciodată şi nu o să încep să fiu de pe acum în niciun caz, iar legat de ce ți-am reproșat mai devreme este pentru că tu ai început primul cu teorii care mai de care mai tâmpite în totalitate, nenorocitule!" i-am urlat nervoasă, gesticulând frenetic din mâini.
Îl priveam cu o ură de neexplicat, faptul că el mă crede pe mine o persoană falsă şi o copilă fraieră m-a făcut să îi înșir toate acele lucruri care mi-au trădat anumite momente ale vieții, exact ce evitam de la bun început să spun.
Ceniz stătea în fața mea cu o încruntătură de toată frumusețea, probabil analizând ce am scos pe gura asta mare a mea.
Mi-am trecut mâinile prin părul ud, întorcându-mă cu spatele la brunet şi expirând tot aerul ținut în loc de când am terminat de vorbit.
De ce am zis toate acele lucruri? De ce naiba m-am dat singură de gol într-un moment de furie?!
I-am dat de înțeles cam cum stă treaba cu viața mea, iar asta mă neliniștește. Nu ştiu cum este Ceniz de față cu ceilalți, nu ştiu nici măcar dacă își va da seama cu adevărat de ce am zis eu acolo, dar ştiu că de acum o să încerc să-l evit pe cât posibil, având în vedere că suntem la același îndrumător şi în aceeași echipă, iar asta va fi destul de complicat.
Simțind câteva înțepături serioase provenind de la mâini, mi-am amintit ce am făcut în urma cu câteva ore.
"La dracu'!" am înjurat răsunător, îndreptându-mă spre locul unde se afla o cutie cu câteva pansamente și tot ce era nevoie pentru rănile minore.
Luând cutia, am aşezat-o pe pat pentru a începe să caut ceva, de preferat o faşă.
"Haide, te ajut eu." a spus ușor Ceniz, văzând cum se așează în genunchi în fața mea pentru a putea să-mi panseze locurile cu pricina.
L-am privit liniștită, lăsându-l să facă ce vrea, atâta timp cât mâinile mele vor fi în regulă.
Mișcările sale surprinzător de calculate mi-au lăsat o impresie bună, decizând să las discuția de mai devreme uitată. Poate... poate de acum încolo totul va fi ok, relația dintre mine și el să fie ca până acum câteva ore, eu nu-l cunosc, el nu mă cunoaște.
L-am lăsat pe Ceniz să termine cu bandajatul mâinilor mele, privind oriunde altundeva.
"Gata, sunt ca noi. Sau mă rog, peste câteva zile vor fi ca noi." a spus sigur pe el, afișând un zâmbet mic.
"Ți-aş mulțumi, dar nu eu ți-am cerut ajutorul ca să o fac." i-am spus indiferentă, acesta chicotind.
Doamne! Ce chicot... sincer.
Se pare că poate fi şi adevărat.
"Eşti al naibii de orgolioasă!" a spus mai mult ca o afirmație, însă mie mi s-a părut că îi convine aceasta trăsătură a mea.
"Aşa şi trebuie, nu?" l-am întrebat privindu-l atent, bătând un mic apropo.
Ceniz mi-a aruncat o privire aprobatoare înainte să se ridice din genunchi şi să meargă spre scaunul de la birou, găsind acolo o poză care îi aparținea lui Bonnie.
"Te înțelegi bine cu ea, nu?" m-a întrebat curios, referindu-se la blondă.
În vocea lui am putut observa şi un mic-mare apropo legat de faza de la cantină.
Se auzise atât de tare discuția mea cu ea?
"Nu destul încât să o privesc ca pe o prietenă. Însă nu vreau să o jignesc sau ceva, dar eu nu am prieteni." am spus ridicând din umeri.
Melanie era un subiect mai delicat, pe care nu avea cum să afle prea curând de el. De fapt, niciodată.
"De ce nu ai? Sau nu vrei să ai?"
"Dar tu de ce pretinzi că îți pasă, când știm amândoi că nu are cum să îți pese?" l-am întrebat iritată, acesta revenind la veșnica sa mască.
"Încercam să fac dialog." a spus fără nicio intonație, privind poza a cărui conținut nu l-am văzut.
"Atunci nu mai face."

Următoarele ore au trecut al dracului de greu, tensiunea fiind prezentă în continuare. Eram mulțumită că nu am mai schimbat decât câteva vorbe, aflându-mă acum pe patul meu şi aflând de la colegul meu de cameră pentru această seară că Bonnie nu se va face văzută, petrecându-şi noaptea cu Alan. Mi-am înghițit întrebările cu privire la relațiile pe timpul nopții, având în vedere avertizările Generalului, dar aveam vaga impresie că nu este nici prima, nici ultima dată când Bonnie face asta. Am decis totuși să nu mă bag, nu este treaba mea.
Telefonul a început să-mi sune, bucuroasă să văd numele prietenei mele pe ecran.
"Heei, baby! Cee faaaci?"
"Hei baby şi ție!" am spus amuzată, fata asta are o energie de dă în gropi. "Uite bine, tocmai ce mă gândeam să îți dau mesaj. Tu ce faci, ai ajuns şi tu?"
"Lasă că te-am sunat eu înainte. Dap, am ajuns şiii e atââât de mișto! Şi oh, Doamne, îs numai bunăciuni pe aici. Dar lăsând asta, tu ce faci? Ceva, ceva prieteni?" m-a întrebat ironică, știind prea bine părerea mea despre acest subiect.
"Ştii bine că nu te înșel. Din contră, i-am cam aplicat câțiva pumni unui blond pe care-l mânca limba. De două ori, iar acum am câteva mici julituri la mâini din cauza asta."
"Serios?! Bine, fato! Vrei să vin acolo, păi îl fac una cu pământul!"
"Nu e nevoie să vii aici, baby. E ok, însă sper să nu se mai întâmple astfel de incidente, ştii cât de sălbatică sunt."
"Ştiu, știu. Păi eu te las că trebuie să mă pregătesc pentru prima petrecere de aici. Te iubesc şi vorbim!"
"Bine, ai grijă, şi eu te iubesc!"
Am închis telefonul cu un zâmbet tâmp pe față. Cât o iubesc pe nebuna asta!
În timp ce voiam să-mi pun telefonul sub pernă, am putut observa privirea ciudată a lui Ceniz. Era... era nervos? Deranjat? Nu-mi putea da seama ce simțea, dar ceva se schimbase brusc la el pe timpul convorbirii mele telefonice.
"Ce-i?" l-am întrebat confuză, întorcându-mă cu fața la el în timp ce m-am întins pe pat cu plapuma până-n gât.
"Iubitul tău este la fel de sălbatic ca tine, din moment ce a vrut să vină aici când i-ai spus de incidentele cu Johan?" a rostit pe un ton plin de... silă, pură silă.
Pentru câteva momente doar îl priveam. El a înțeles că vorbeam cu iubitul meu inexistent la telefon? De fapt, aducându-mi aminte de propozițiile mele folosite, probabil şi eu aş fi crezut asta.
Primul instinct a fost să râd, dar m'am abținut în ultima clipă.
"Oh, mult mai sălbatic. Atât de sălbatic încât când suntem singuri..."
"Taci. Nu-s curios să aflu cum ți-o tragi cu orice ratat." a mârâit.
"Nici nu-l cunoști, aşa că încetează să-ți mai pui imaginația aia proastă în funcțiune!"
"Nici nu vreau să-l cunosc pe idiot. Şi nu imaginația mea este problema aici, ci tu."
"Oh, evident. Vina cade mereu pe Bellamy, scumpa şi naiva Bellamy! Mai termină cu rahatul ăsta de doi bani. Dacă nu-ți convine, cară-te dracului din cabana asta!"
"Nu am pomenit aşa ceva, dar îți place ție să exagerezi." a mormăit iritat, privindu-mă intens.
"Ești imposibil!" i-am reproșat pe un ton pițigăiat.
"O să te obișnuiești." mi-a spus rânjind.
"Nu asta îmi e dorința, tind să te dezamăgesc."
"O să fie."
Vocea lui sigură m-a făcut să tac. Era atât de sigur pe el încât îl credeam, eu chiar îl credeam.
Epuizată de prezența lui am hotărât să-mi închid ochii, a fost o zi al naibii de lungă.
"Somn ușor, Bellamy." șoapta lui Ceniz mi-a provocat un zâmbet pe chip.
"Somn ușor, Mister Fake..."