Când ai apărut...

Capitolul IV

Era el. După atâta timp şi-a amintit de mine. Eram fericită deşi nu trebuia, nu merita să mai poată să mă facă fericită după tot ce a făcut.

Oare mereu aşteptase momentul ăsta ca să aibă un motiv să-mi dea mesaj? Sau poate doar s-a întâmplat ca iubita lui să-l părăsească fix în perioada asta şi el s-a întors la mine sperând să-l iert şi să uit tot...

O să-i răspund cu un simplu mersi şi o să aştept
-Ce mai faci?

Doamne deci nu cred, credeam că o să primesc un minunat seen sau ceva, dar la asta chiar nu mă aşteptam...

-Bine, foarte bine acum că am intrat unde mi-am dorit mereu.
-Examenul a trecut, o să mergi la liceul la care ai visat mereu să mergi. Viaţa ta e perfectă şi liniştită acum...

Ce voia să spună prin punctele acelea de la sfârşit? Îl cunosc destul de bine şi pe vremea când vorbeam, folosea punctele de suspensie când era supărat. Dar de ce ar fi supărat? El m-a părăsit nu eu.

-Da, totul a trecut acum şi e foarte ok totul.
-Mă bucur pentru tine, chiar mă bucur. Să ştii că în toată perioada asta lungă de timp m-am gândit la tine. Ştiu că poate acum nu mai are nici un sens sau importanţă, dar să ştii ca nu te-am uitat şi îmi pare rău.

Recunosc, că mă simt foarte, foarte bine şi ştiu că n-ar trebui, dar nu pot.

-Mă bucur să aud asta.
-Pot să-ţi mai spun noapte bună din când în când?
-Nu, lasa-mă să mă vindec. Nu vreau să merg la liceu cu lucruri ce mă leagă de trecut şi care mi-au provocat şi foarte multă suferinţă. Îmi pare rău să-ţi spun, dar vreau să dispari din viaţa mea şi aş dori să uiţi de mine sau măcar pe mine să mă laşi să uit de tine.
-Dacă asta vrei tu... Înteleg...

Asta a fost tot şi recunosc că m-am gândit mult dacă nu cumva am greşit cu alegerea asta şi nici măcar acum nu sunt sigură de asta.

Am încercat pe cât posibil să uit de conversaţia asta, nu am povestit nimănui despre ea pentru că nu aveam chef să fiu stresată de prietenii mei care o să-mi tot spună ori că e un bou, ori că ar trebui să-l iert.

Nu am mai avut nici o legătură cu el toată vara. Până când l-am văzut la Bucovina Rock Castle. Era prima dată când îl vedeam, era superb, chiar era, dar îmi pare rău că a greşit aşa mult...

Am încercat pe cât posibil să-l ignor, dar cu prieteni care urlă cât îi ţin plâmânii uite-l pe Dave e imposibil să treci neobservată. M-a văzut, era total şocat şi nu ştiu dacă era şocat din cauză că suntem aici şi universul a făcut să ne vedem sau de aspectul meu.

M-am uitat şi eu la el şi am încercat să mimez un îmi pare rău, chiar vreau să te strâng în braţe în momentul ăsta, dar nu pot şi îmi pare foarte rău cu ajutorul feţei, iar el a mimat ceva de genul chiar îmi pare rău că am greşit aşa de mult.

Nu am putut să stau mai mult şi să mă holbez pentru că probabil n-aş fi rezistat şi aş fi sărit în braţele lui şi l-aş fi iertat, dar nu pot, chiar nu aş mai putea să trec prin atâtea încă o dată.

Mă înţelegeam foarte bine cu vărul lui cu care şi eram la BRC, am realizat că nu mai era cu noi şi am întrebat

-Unde e Noah?
-A rămas cu vărsu, Dave.

La dracu. Cine ştie ce vorbesc ei acum, sigur mă bârfesc pe mine. Mă tot uit după Noah şi la un moment dat îl văd alergând spre noi.