povesti de groaza

《6》Pene de corb -partea 1

     Când eram mic obijuniam sa mă duc la bunici, intr-un sătuc mic și sărac de la munte. Chiar dacă nu erau prea mulți bani, și nici prea multe condiții de trai, mie îmi plăcea acolo. Puteam face o mulțime de lucruri, fără ca bunicii mei sa stea pe capul meu. Acum, când ei nu mai sunt, m-am gândit sa dau o fuga pana la locul acela, sa pot fi singur câteva clipe, sa-mi pun ordine printre gânduri. Acum sa trecem la acțiune...

Stăteam în fata curții, cu mana dreapta pe portița din lemn uzat. O mulțime de amintiri frumoase îmi invadau mintea, iar odata cu ele și o stare profunda de tristețe. Îmi era dor de acele timpuri, cand nu îmi era teama ca o sa rămân fără job sau ca viața o sa se întoarcă contra mea... bineinteles, asta a fost demult. Bun, după ceva vreme de așteptat și de analizat împrejurimile, ajung și în casa. Era o căsuța micuta, din lemn. Mă uit pe pereți după vreun întrerupător, dar normal ca nu găsesc, bunicii mei nu aveau curent. Oftez scurt apoi îmi continui drumul înspre dormitorul meu din copilărie.

Rămân în pragul ușii nefiind în stare sa inaintez. Nu știu de ce, dar parcă cameruta aceea mă tine cumva la distanta. Chiar dacă avea un aspect primitor -cu toate desenele mele ciudate din copilărie pe pereți, cu jucăriile mele pe pat și sub pat- picioarele mele nu voiau sa înainteze. Ha! Ce gândire stupida am... îmi arunc rucsacul pe pat și ma duc la geam. Îl deschid și zâmbesc. Chiar îmi fusese dor de locul ăsta. Aud un ciocănit, și mă îndrept înspre usa de la intrare, fiind curios sa văd cine e. Oare Nina, vecina de alături? Sau nu mai e nici ea. Deschid ușa și nu văd nimic, doar o pana neagra de corb pe scările din piatra. O ridic apoi mă uit prin jur, nervos. Cineva are chef de farse. Trântesc usa și mă întorc înapoi în cameruta mea, încercând sa ignor starea acea ciudata, de parcă as fi urmărit... O senzație de mortăciune.

Și acum, ca sa nu va mai plictisesc cu continuarea zile în care am sosit acolo, trecem direct la noapte. Noaptea în casa asta a fost o experiență ciudata. Stăteam pe burta cu fata înspre geam și încercăm să adorm. Dar fără folos, ce-I drept, îmI era puțin teama. Poate suna ciudat, dar când pe pervazul geamului apare din nou o pana ca cea de dupa-amiaza, când simți întruna ca nu ești singur și dacă mai ești și un papa-lapte ca mine, nu cred ca mai poți sa închizi un ochi. Și din nou, aceleași condiții și în următoarele câteva nopți. Pana când, mă hotărăsc sa văd care e faza cu penele alea. Mă ridic din pat și mă duc în spatele casei lângă puțul de unde bunicii scoteau apa. Mă rezem de el și mă holbez la pana, încercând sa observ ceva ciudat. Dar nimic. Mă întorc și mă uit în jos, în puț. Când eram mic îmi era frica sa fac asta, mereu aveam impresia ca o sa apară cineva și o sa mă tragă în jos, după el. Normal ca acum îmi treceau prin cap toate chestiile care s-au întâmplat nopțile trecute și mă făceau sa înghit în sec. Un vuiet enervant se tot aude de jos. Probabil normal, probabil sunt eu speriat de bombe. Dar tot nu pot sa îmi i-au privirea de acolo. Îmi e frica de ce o sa urmeze.

- Hallo! se aude dintr-o data din spatele meu. Tresar și mă întorc încet, sperând sa nu dau de vreun bătrân ciudat. Dar nu, normal, în fata mea e un băiat, presupun ca e cu ceva ani mai mic ca mine. Trebuia sa îmi dau seama ca vocea aia nu era de bătrân. Tânărul se uita la mine cu ochii mici și cu un zâmbet imens pe fata.

- Ce cauți aici? îl întreb apoi Oftez nervos și mă uit la el încruntat. Îl analizez din cap pana în picioare, nu știu de ce. În buzunarul vestei maro pe care o purta, băiatul ascunde ceva, o chestie neagra și lucioasa. Are un par la fel de negru și lucios, imbuclat, care îi acoperă aproape tot gatul. Își duce mana la buzunarul vestei și rămâne așa, continuând sa se uite zâmbind la mine. Și eu, la rândul meu, mă uit la el puțin suspicios.

- Te-am întrebat ce cauți aici! E o proprietate privata! tip la el apoi mă rezem de puț. Pot sa observ cum o vena I se zbate la tâmplă, apoi se incrunta ușor continuând sa zâmbească.

- Mi-am pierdut animaluțul. Cred ca e pe aici pe undeva. răspunde băiatul calm, un calm controlat și calculat. Face câțiva pași înspre mine și se oprește. Își rotește ochii apoi ridica din umeri.

- Nu am văzut nici o potaie pe aici, așa ca dispari! îi spun eu tăios apoi dau sa inaintez dar tânărul mă prinde puternic de mana. Ochii lui verzi și reci mă privesc atenți, urmarindu-mi fiecare mișcare. Încheietura de la mana începe sa mă doare, la naiba! Băiatul ăsta are ceva forță.

- Îmi dai drumul? îl întreb nervos și îmi smulg mana din strânsoarea lui. Îmi bag mâinile în buzunarele paltonului și mă întorc cu spatele la el, pornit sa intru în casa.

- Nu e o potaie. E un corb, corbul meu...

Deci, în primul rand, nu am avut inspirație pentru titlul capitolului așa ca am scris și eu o idiotenie. În al doilea, știu ca e o porcărie capitolul ăsta, și dacă nu e, atunci mă bucur =] dar sper totuși ca e cât de cât interesant.