Am început clasa a 3-a cu speranţe. Am zis că nu mai merge aşa, că trebuie să fac ceva să mă integrez. O chema Diana. Era colegă cu mine de clasă. Nu pot să zic că era foarte frumoasă, dar era plăcută la vedere. Avea „je ne sais quoi” - ul ăla pe care nu poţi să pui mâna. Şi era foarte isteaţă. Aproape la fel de inteligentă ca mine, dar fiind fată şi singura din clasă, băieţii o tratau altfel. Îi dăruiau mereu creioane colorate, gume de şters, avioane de hârtie. Ba chiar un coleg mi-a furat stiloul din ghiozdan şi i l-a dat ei. Dar nu mi-a părut rău, eram bucuros că îl avea ea. Dar eram destul de timid şi nu cred că mai mult de „Ai să îmi dai şi mie o ascuţitoare?” nu am vorbit cu ea până atunci.
Am ajuns acasă şi l-am rugat pe tata să îmi explice cum stă treaba cu fetele. A fost prima discuţie de la bărbat la bărbat pe care am purtat-o. Şi a fost foarte relaxat în privinţa asta. Mi-a explicat că fetelor le place să li se facă cadouri, să se simtă importante, băgate în seamă. Şi că cel mai important lucru este să le faci să înţeleagă ce simţi. Evident, ceea ce simţi e mult spus pentru un puşti de 7 ani, dar oricum am fost un copil precoce, eram cu vreo 2-3 ani înainte de vârsta mea reală.
Aşa că am decis, înainte de toate, să încerc să găsesc ceva să îi dau în dar. Şi cu ajutorul bunicii mele pe care o iubesc, i-am făcut o brăţară împletită din multe fire de aţă. A ieşit super drăguţă. Era roz cu portocaliu, culorile ei preferate. Singura problemă acum era cum să fac să i-o dau. Să mă duc aşa pur şi simplu să îi zic „Uite ce e, îmi place de tine şi vreau să îţi dăruiesc brăţara asta”? Nu era problema că nu aveam curaj, dar consideram că era prea simplu. Şi am început să lucrez la un plan ca să pregătesc momentul potrivit pentru a acţiona.
Am vorbit cu un prieten care îi era vecin să vină într-o pauză la noi în clasă şi să o anunţe că e chemată la cancelarie. Eu urmam să mă aflu pur întâmplător pe holul spre cancelarie pe care de obicei nu era nimeni. Era singurul loc unde aş fi prins-o singură. Când trecea pe lângă mine eu trebuia să îi atrag atenţia că are un şiret desfăcut şi să mă ofer să i-l leg. În timp ce i-aş fi legat şiretul, i-aş agăţa şi braţara de el şi aş fugi. Da, ştiu, ce plan stupid. Aveam 7 ani, nu mai râde! Lucrul pe care nu l-am luat în calcul a fost ca în ziua în care aveam să pun planul în aplicare ea purta sandale. Şi nici nu mi-am dat seama atunci ca să îl anulez. Şi o aşteptam eu liniştit pe hol gândindu-mă la reacţia ei când va descoperi brăţara şi observ că e imposibil să fac ce îmi propusesem. Rămân blocat când trece pe lângă mine fără să fiu în stare să zic ceva. M-am panicat. S-a dus la cancelarie, a aflat că, de fapt, totul a fost o confuzie şi s-a întors. A doua oară când a trecut pe lângă mine nu am putut să stau cu mâinile în sân. Şi am acţionat.
- Diana!
- Da, ce vrei?
- Uhm... am... uite... ceva... pof... poft.. tim.
I-am dat brăţara îmbibată de apă că îmi transpiraseră palmele şi am fugit. Când a intrat în clasă, după mine, nu mi-a aruncat nici un fel de privire. Am văzut totuşi cum a băgat brăţara în ghiozdan. Măcar nu a aruncat-o. Ah, la naiba! N-am mai fost atât de emoţionat în viaţa mea. Am ajuns acasă cu gândul că măcar am făcut ce mi-am propus şi eram absolut sigur că totul se va opri aici.
A doua zi, când am ajuns la şcoală, în timp ce îmi băgam ghiozdanul în bancă, am descoperit un plic. Era o scrisoare. Era de la Diana! Nu mai fusesem aşa fericit niciodată până atunci. L-am luat şi am fugit repede la locul meu sub scări, acolo unde mă refugiam ca să fiu singur. L-am desfăcut cu grijă şi am scos de acolo o coală roz de caiet pe care scria următoarele:
„Dragă Silviu,
Îţi mulţumesc pentru brăţară. Este cadoul cel mai frumos pe care l-am primit până acum de la cineva. Mama o să mă ducă în parc după ore şi o să ne luăm îngheţată. Vrei să vii şi tu? Dacă da, aşteaptă-mă în faţa porţii atunci când plecăm acasă.
