Omul cât trăieşte învaţă. Probabil cea mai folosită zicală din toate timpurile. Dar nu e neadevărată. Creierul uman este ca un burete care absoarbe în continuu informaţie. Şcoala a fost întotdeauna prima mare oază de cunoaştere. Scopul sistemului de învăţământ este de a pregăti individul pentru integrarea în societate. Cel puţin aşa se vrea, că nu se întâmplă, asta e cu totul altă problemă.
Nu cred că sunt singurul care consideră sistemul din România unul învechit şi ruginit. Deşi nu mai suntem de mult timp o ţară comunistă, mentalitatea în acest domeniu nu s-a schimbat prea mult. Singura diferenţă între acum şi atunci e introducerea tehnologiei şi interzicerea profesorilor să îşi mai bată elevii. În rest a rămas acelaşi mediu de îndoctrinare şi strivire a individualităţii. Nu se pune deloc accent pe dezvoltarea intelectuală a elevilor. Modalitatea de predare presupune îndesarea pe gât a cunoştinţelor, fără să intereseze pe cineva dacă sunt înţelese sau nu.
Primul lucru pe care îl înveţi când începi şcoala este că trebuie să îţi respecţi profesorii necondiţionat. Atunci când eşti mic lucrul ăsta nu e atât de grav, e şi normal totuşi să nu pui la îndoială experienţa şi inteligenţa lor. Însă pe măsură ce creşti, începi să îţi pui întrebări şi să gândeşti pe cont propriu, iar respectul trebuie să circule în ambele sensuri. Nu pot să apreciez pe cineva care nu merită. Însă acest tip de gândire este imediat tăiat de la rădăcină, exact ca într-un un regim dictatorial.
În loc să ne înveţe cum să fim cetăţeni mai buni şi cum să ne integrăm mai uşor în societate, şcoala ne bagă pe gât tot felul de doctrine şi informaţii care de multe ori nu au aplicabilitate în viaţa reală. N-aş vrea să generalizez, dar de cele mai multe ori orice părere personală nu numai că e ignorată, ba chiar de multe ori e luată în batjocură. Cum să ne dezvoltăm intelectul dacă ni se impun nişte principii greşite în cea mai sensibilă perioadă a vieţii noastre? Aş putea să merg şi mai departe şi să spun că ăsta de fapt planul de la bun început, acela de a crea nişte roboţi care să nu pună prea multe întrebări şi să poată fi manipulaţi cu uşurinţă. Dar nu vreau să o dau în teorii conspiraţioniste şi o să mă opresc aici.
Ca o persoană anormală ce sunt, mie mi-a plăcut şcoală. Mi-a plăcut să învăţ lucruri noi şi să îmi fie pusă la încercare capacitatea de memorare şi de rezolvare a problemelor. Marele meu defect, însă, era ca de multe ori nu reuşeam să îmi ţin gura, iar asta mă baga deseori în belele. Nu e ca şi cum eram un elev problemă şi îmi plăcea să deranjez orele, dar de multe ori îmi spuneam părerea despre un anume subiect într-un mod în care nu era înţeles de către profesor. Dar dintre toţi, cele mai aprinse discuţii le aveam cu profesoara de română, Mirela Petcu.
Doamna Petcu era o persoană extrem de inteligentă, însă privea lucrurile doar dintr-o singură perspectivă. Orice lucru care nu se încadra în sfera ei de toleranţă era ignorat. Iar eu şi literatura eram cunoştinţe vechi. Îmi plăceau orele de română, chiar dacă nu mă atrăgeau în special autorii romani şi nu eram de acord cu majoritatea operelor pe care le aveam de studiat. Îmi plăcea să scriu compuneri şi să aberez. Dar cel mai mult îmi plăceau contrele cu doamna Petcu. În mare parte erau inofensive şi se terminau cu ameninţări de genul „Îţi pun 4” din partea dânsei. Însă a existat un singur eveniment care a scăpat de sub control.
La una din tezele semestriale aveam de scris un eseu liber, despre viaţa unui scriitor la alegere. Era genul de tema care îmi oferea oportunitatea să îmi exprim cel mai bine părerea. Şi exact asta am făcut, cu vârf şi îndesat. Dintre toţi l-am ales pe Bacovia, dar nu pentru că îmi plăcea în mod special, ba din contră. Eu unul nu l-am suportat şi nu l-am considerat un poet excepţional. Urma să fie o reeditare a examenului de Capacitate, dar de data asta speram să se înțeleagă ceea ce voiam să spun.
