Numele meu este Silviu. Prietenii îmi spun Syl. Silviu nu e numele meu adevărat. E abrevierea de la Sylvester, o poreclă pe care am primit-o atunci când eram tânăr fecior deoarece prietenii mei considerau că semăn cu pisica aia de o urmărea pe Tweety. Nu am înţeles niciodată de ce, să fiu sincer. Nu a fost ca şi cum aveam un fetiş pentru canari. Nu am văzut vreunul pe viu în viaţa mea. Dar am acceptat-o. Îmi place Silviu. Îmi place Syl.
În cele ce urmează o să descoperim drumul pe care un individ oarecare îl parcurge până la atingerea liniei de sosire: maturizarea. O să râdem şi o să plângem împreună. O să descoperim senzaţii de care habar nu aveam că există. O să experimentăm cu dragoste, cu ură, cu dezamăgire, cu depresie. O să trăieşti aventura vieţii mele. Nu vreau să îţi spun mai multe ca să nu îţi stric surpriza. Tot ce trebuie să ştii, atunci când citeşti rândurile astea, este că prin prisma experienţelor mele o să încerc să te ajut să devii o persoană mai bună, mai înţeleaptă. Sper că o să îţi alegi, din cele ce urmează, lucrurile pe care le consideri a fi folositoare. Şi sper că te voi face să realizezi că, în ciuda răutăţilor, lumea asta e şi bună. Şi merită să trăieşti în ea.
***
- Nu ştiu despre restul, dar pe mine deja mă doare capul.
- Hai nu mai fi aşa, voiam să fac o introducere şmecheră.
- N-ai reuşit decât să mă plictisești.
- Tu ai vrut să povestesc totul, lasă-mă să o fac aşa cum îmi place mie.
- Hai bine, dă o ţigară şi taci. Adică povesteşte în continuare.
***
M-am născut acum 17 ani într-un mic orăşel de provincie. Nici nu e important numele. Ca orice produs al anilor ‘90 am avut o copilărie fericită. Singura mea grijă pe vremea aia era cum să îmi termin temele mai repede ca să ies să bat mingea pe maidan. Primii mei ani din viaţă au fost extraordinari. Da, ştiu cum sună asta. Fiecare generaţie e de părere că ei au avut cea mai frumoasă copilărie, ca pe vremea lor era altfel, că aşa şi pe dincolo. Eu zic să stabilim de comun acord că, oricare ar fi fost perioada, fiecare copilărie e frumoasă în felul ei şi că aceştia sunt anii de care trebuie să ne amintim cu cea mai mare plăcere. Sunt anii în care viaţa ne cruţă de greutăţi şi griji. E perioada când ne credem invincibili. Şi nimic nu poate fi mai special decât asta.
Am primit destul de multă libertate din partea părinților. Nu au fost severi cu mine. Educaţia pe care mi-au oferit-o se baza pe principiul că din greşeli voi învăţa şi că dacă nu dau singur cu capul de pragul de sus nu o să reuşesc niciodată să supravieţuiesc într-o lume plină de încercări. Da, educaţie de hipioţi. Dar ăsta a fost lucrul care a stat la baza dezvoltării mele personale. Nu am fost niciodată îngrădit, nu mi s-a zis niciodată să tac, spiritul meu a fost lăsat liber să exploreze. Îmi iubesc părinţii, sunt cei mai de treabă oameni din lume. Şi aş vrea să pot să îi împrumut şi celor care nu au avut parte de căldură părintească în viaţa lor.
În ciuda acestei metode new-age prin care ai mei m-au crescut, am primit foarte multă educaţie şcolară ca să zic aşa. Erau de părere că dacă nu înveţi, nu reuşeşti în viaţă şi nu voiau să repet şi eu greşelile pe care le-au făcut ei. Aşadar, de la vârsta de 4 ani primeam meditaţii în fiecare zi. Tata m-a învăţat matematică, iar mama m-a introdus în universul cuvintelor scrise. Nu mi-a plăcut niciodată matematica, dar până la vârsta de 5 ani puteam să fac în cap adunări şi scăderi cu numere de până la patru cifre. Literatura, însă, a fost cu adevărat lucrul pe care l-am îndrăgit cel mai mult. În câteva luni de exerciţiu reuşeam deja să citesc aproximativ cursiv un text, fără să mă bâlbâi de prea multe ori.
Când m-au înscris ai mei la şcoală, la vârsta de 6 ani, m-au trimis direct în clasa a doua. Nu mai aveam nimic ce învăţa din clasa întâi. Ştiam să scriu, ştiam să citesc, ştiam să calculez. Cred că îţi imaginezi ce greu a fost să mă integrez. Practic am sărit o generaţie şi toţi prietenii mei de pe maidan erau în clasa întâi. Eram ciudatul clasei. Eram marginalizat mereu pentru că ceilalţi copii erau intimidaţi de mine. Dar eu nu voiam decât să fim prieteni şi nu i-am privit niciodată de sus. Nu conta că eram mult mai inteligent decât ei, nu am râs niciodată de nimeni din cauza asta. Nu priveam lucrurile aşa. Dar copiii sunt răi şi resping tot ce e diferit.
Nu mi-am făcut nici un prieten tot anul. Eram preferatul doamnei învățătoare şi asta nu m-a ajutat deloc să socializez. Iar vizitele alor mei la scoală chemați de dânsa pentru că lucrurile deveneau de multe ori fizice m-au făcut să fiu urât şi mai mult. Dar am supraviețuit. A fost un an de care nu îmi amintesc cu plăcere, dar pe parcurs lucrurile aveau să se îmbunătățească. Dar despre asta o să îți povestesc mai târziu.
***
- I-auzi ce geniu neînțeles erai, unde era progenitura lui Stephen Hawking.
- Hai poate vrei să mă opresc.
- O doamne, hai bine, nu mai râd de tine, continuă. Sunt sigură că singurul tău cititor e foarte curios de viața ta.
- Măcar tu să fii, cititorul meu se poate opri oricând, pe tine o să te stresez în continuare.
