A venit toamna. Deşi e un anotimp care se repetă în fiecare an, pentru mine era ceva nou. Începeam clasa a 9-a, liceu, o nouă experienţă. Aveam sentimente mixte. Pe de o parte eram trist că am plecat de acasă, deşi majoritatea adolescenţilor ar fi fericiţi din cauza asta. Eu nu eram. Ţi-am zis, ai mei nu m-au ţinut niciodată din scurt, iar libertatea care mi-o oferea singurătatea într-un oraş străin nu era cu nimic diferită de cea de acasă. Aveam să pierd legăturile cu prietenii din copilărie pe care urma să îi văd doar odată la câteva săptămâni. Pe de altă parte eram entuziasmat. Oameni noi, lucruri noi, senzaţii noi. Eram un adolescent însetat de cunoştinţă într-un oraş al posibilităţilor.
Deşi nu am avut o medie prea mare la Capacitate, am intrat la cel mai bun liceu din oraş. Am luat 10 la matematică şi istorie, iar la romana 6. Probabil nu i-a convenit profesorului care mi-a corectat lucrarea când am spus că Bacovia îşi găsea inspiraţie în băutură şi stările sale de depresie. Dar pe cuvânt, nu am vrut să fiu rău, voiam să evidenţiez faptul că deşi avea multe probleme psihologice, reuşea să creeze ceva plin de simbolism. Oricum, eram sigur că o babetă nefutută de dinainte de primul război mondial nu o să îmi aprecieze sinceritatea, dar nu am fost niciodată omul care să se abţină din a spune ce crede.
Eram sceptic în ceea ce priveşte colegii. Mă aşteptam să pic într-o clasă plină de tocilari care or să mă urască pentru că eu pot să reţin lucrurile fără să le învăţ ca pe Tatăl Nostru. Dar nu a fost deloc aşa. Aveam, evident, 2-3 fete care dormeau cu manualele sub pernă, doar, doar s-o lipi ceva de ele, dar în rest păreau oameni ok.
După obosita festivitate de deschidere a anului şcolar în care au chemat până şi un preot să ne binecuvânteze, m-am dus să îmi caut clasa. Am intrat, timid, pe uşă bucuros că nu eram nici primul nici ultimul venit şi m-am aşezat singur în bancă. Îi vedeam pe mulţi cum discutau între ei deja, probabil se cunoşteau dinainte. Eu îmi vedeam de treaba mea, uitându-mă pe pereţi şi încercând să par interesant, când aud o voce firavă. Eram prea ocupat să fiu cool ca să aud ce m-a întrebat, aşa că am rugat-o să repete. Voia să ştie dacă e ocupat locul de lângă mine. M-am uitat circumspect în jur, observând că mai sunt şi alte bănci libere, dar am dat din umeri şi i-am spus că nu.
Faptul că în celelalte bănci erau aşezaţi ori băieţi cu băieţi ori fete cu fete, iar eu eram singurul băiat lângă care se aşezase o fată, nu a făcut decât să îmi sporească respectul de sine. A întins timid mana spunând că o cheamă Anca, iar eu, încercând să nu îmi pierd vocea, i-am răspuns că mă numesc Sylvest... ăă adică Syl, ăă adică Silviu. Foarte calm Silviu, eşti un adevărat Don Juan. Ce pot să fac, întotdeauna am fost emoţionat în preajma fetelor.
Anca era genul de fată pe care ţi-o imaginezi duminica la biserică, cântând în cor. Genul de fată cuminte şi reţinută, dar care îţi stârneşte o anumită curiozitate şi eşti absolut sigur că e ceva mai mult de capul ei. Felul în care era îmbrăcată nu o scotea deloc în evidenţă şi nu aveai cum să o consideri o fată frumoasă. Dar era ceva în naturaleţea ei care te făcea să te gândeşti cum ar fi să o ai lângă tine pentru totdeauna, să îţi facă două ouă prăjite dimineaţa în timp ce tu citeşti ziarul. Să îmbrace copiii pentru şcoală şi să le facă pacheţel cu o faţă zâmbitoare pe felia de pâine. Dar totodată te duce cu gândul că ar putea fi o fată lângă care ai putea cunoaşte culmi de care nu aveai habar. O fată care, odată ce reuşeşti să o dezbraci de atitudinea de mironosiţă, vei descoperi cel mai liber spirit pe care l-ai întâlnit. Toate lucrurile astea mi-au venit în minte în doar câteva secunde cât i-am privit chipul.
N-am mai schimbat nici o vorbă cu ea cât timp şi-a ţinut dirigintele discursul său despre călătoria de 4 ani pe care o să o facem împreună, despre cum anii ăştia sunt cea mai importantă etapă de formare a noastră ca oameni, despre faptul că trebuie să luăm şcoala în serios, să nu chiulim şi toate bălăriile pe care le zice tuturor elevilor de clasa a 9-a. Putea să îmi vorbească despre unicorni şi palate de turtă dulce că eu nu aş fi băgat de seamă aberaţiile. Eram preocupat să trag cu ochiul la Anca, fata cu ochelari şi breton şi încheieturi subţiri care se aşezase lângă mine.
