Pariul

Emoții

Călătoria din Jackson până în Cleveland nu a durat cât mă aşteptam. Am fost norocoasă că nu am împachetat cărțile pentru că aşa am avut ce citi tot drumul. "Crima din Orient Express", nu a fost o lectură atât de solicitantă, iar după ipotezele emise puteam formula deja o concluzie, însă a fost plăcut să-mi testez capacitatea de deducție. Tata nu a vorbit prea mult, probabil nici atitudinea mea nu îl ajuta. Dar tot mi se pare de neiertat faptul că a aşteptat atâta timp pentru a-mi da vestea. Nici măcar nu ştiam că există o femeie în viața lui, iar acum sunt anunțată că se vor şi căsători. Probabilitatea ca acest lucru să se întâmple era egală cu zero, dar se pare că a apărut o mică eroare în calculele mele.

Întotdeauna am fost doar eu şi tata, însă lucrul acesta nu m-a demoralizat. Pentru mine a fost mai mult decât suficient. Faptul că acum voi avea nu numai o mamă ci şi un frate mă face să mă simt cu adevărat ciudat. Nu am mai experimentat acest sentiment şi nu sunt sigură că l-aş putea defini. Să fie oare teamă, incertitudine ? Nu îmi place când nu ştiu la ce să mă aştept de la următoarele evenimente. Totul e simplu în viață la fel cum e şi în univers. Sunt ecuații care dictează modul în care se comportă sistemele, iar acestea pot fi variate. Odată ce cunoşti legile caracteristice şi de preferat, stările inițiale, poți defini comportamentul sistemului la orice moment de timp. Lucrul acesta se aplică şi la oameni, singura diferență aparând la nivelul emoțiilor, însă dacă analizezi comportamentul unui 'subiect' pe o perioadă îndelungată de timp, ai putea afirma că ştii ce va face pe viitor. Nimic mai simplu. Însă, deşi îmi cunosc tatăl de 17 ani, nu am putut prevedea această mişcare. Poate că mi-a distrus predicțiile, dar tot îl ştiu prea bine, iar cel mai trist lucru e că nici măcar nu a vrut să-mi cunoască părerea. Doar m-a informat, la fel de simplu putea să îmi spună că mâine va ploua, nu schimba cu nimic tonul vocii sale. Poate, în realitate, partea cea mai supărătoare e faptul că nu îi pot reproşa nimic. Ştie cât țin la el şi cât apreciez munca pe care a făcut-o pentru mine. Eu, cea care i-a distrus visele şi potențialul, pentru care a trebuit să îşi abandoneze studiile şi să mă crească singur. Nu am cum să nu mă învinovățesc când ştiu câte sacrificii a făcut şi de aceea nu pot contesta decizia lui. Niciodată nu am făcut-o... Nu pot decât să văd cum se vor aşeza lucrurile.

- Eşti bine, Bella ?

- Da, am răspuns fără a-mi lua ochii din carte.

- Poate nu înțelegi pe moment, dar ai să vezi că am luat cea mai bună decizie pentru amândoi.

- Ştiu, tată.

Pentru amândoi ? Eu nici măcar nu o cunosc pe această femeie, iar el consideră că locuitul împreună cu ea şi fiul ei îmi va fi benefic ? Nu am nevoie de o mamă pentru a mă descurca, am trăit fără una toată viața şi nu simt că m-a împiedicat în vreun fel în a-mi atinge obictivele. Singura mamă pe care o să o accept vreodată va fi femeia care m-a născut, cea care nu a putut să mă vadă crescând şi cea căreia i-am distrus viața. În fond, nu am făcut alteva decât să afectez viețile pe care părinții mei le aveau, dar asta a depins de nişte factori externi pe care nu i-am putut controla. Nu eu am vrut ca ea să rămână însărcinată înaintea audițiilor pentru marele
spectacol din carieră şi nici să renunțe la rol, nu eu am vrut ca ei să se mute în oraşul natal unde toți au regretat faptul că urmau să aibă un copil la un moment atât de nepotrivit şi în nici un caz nu eu mi-am dorit să aibă complicații la naştere. Dar toate astea s-au întâmplat indiferent de dorințele mele, iar acum tot ce mai am de la ea este medalionul de la gât şi nişte fotografii furate din albumul foto pe care tata nu mă lasă să-l ating.
O imagine destul de tristă a unei vieți pe care nu mi-am dorit-o, dar cu care a trebuit să mă descurc. Însă asta m-a făcut să lupt pentru existența mea. Când ceilalți îmi plângeau de milă, tot ce voiam era să cunosc mai multe. Cu cât ştii suficiente aspecte legate de diverse subiecte, cu atât eşti mai greu de corupt şi de răpus. Mintea omului e o armă pe care nimeni nu ți-o poate fura, dar tot nimeni nu îți spune cum să o foloseşti. Cu cât e mai lucrată, cu atât e mai periculoasă. Relațiile dintre oameni sunt doar slăbiciuni pe care ceilalți le pot folosi împotriva ta şi de aceea nu e bine să fii prea ataşat de cineva. Cu cât eşti mai imun la această tactică, cu atât eşti mai pregătit pentru ce va urma. Însă ştiu prea bine că tatăl meu este propria-mi slăbiciune, singurul mod în care cineva mă poate afecta direct. Nu mi-a păsat de bârfe, de păreri sau de ce se discuta în lumea pe care toți o consideră mondenă, nu dau importanță modei şi subiectelor din tabloide şi niciodată nu mi-a păsat de ce spuneau ceilalți despre mine.
Tot ce îmi doresc vreodată e ca el să fie mândru de mine. Am încercat baletul, dar îmi putea da seama că suferea ori de câte ori mergeam la repetiții, iar la un moment dat am decis că trebuie să încheiem cursurile, deşi îmi plăcea modul în care mă făcea să mă simt. Apoi, am descoperit ştiința si nu m-am mai putut opri. De fiecare dată când obțineam punctaje maxime, când finalizam experimentele de laborator, când participam la concursuri internaționale sau când îl surprindeam cu ipoteze din sfera lui de interes îmi arunca o privire plină de mândrie. Şi asta mă făcea mai fericită ca niciodată. Nu ştiu când ştiința a devenit o parte din mine şi când nu am mai putut privi lucurile la fel.