Pariul

Prima zi ( partea I )

Ziua începe bine. Am timp să alerg jumătate de oră înainte de a mă pregăti de şcoală. Camille ne pregăteşte micul dejun, iar tata e cel care pleacă primul. Din fericire, Alex se trezeşte singur şi nu mai are nevoie de ajutorul meu. Dacă era cazul, mă pregătisem cu un balon cu apă pentru a evita contactul.

- Deci, Alex, să ai grijă de Bella azi. Poate fi destul de greu cu mutatul şi acomodarea, spune Camille pe un ton blând.

- Da, mamă. Nu îți face griji, am eu grijă să fie totul bine, şi îmi face cu ochiul.

Oftez uşor gândindu-mă ce să fac ca să trec neobservată. Din fericire, nimeni de aici nu cunoaşte trecutul familiei mele, deci istoria din Jackson nu are cum să se repete, însă faptul că sunt sora vitregă a acestui tip e suficient cât să îmi câştige o nouă reputație. Trebuie să am grijă ce spun şi ce fac astfel încât să nu atrag atenția cu povestea asta. Nici nu vreau să mă gândesc ce copilării ar putea vehicula.
Mâna sa mă trezeşte din reverie, anunțându-mă că este timpul să plecăm. Am stabilit că voi merge cu el la şcoală cu maşina, deşi aş fi putut la fel de bine merge cu tata, dar asta ar fi însemnat să plec mai devreme decât ar fi cazul. Problema nu e că nu aş fi vrut, însă Camille a tot insistat încât am fost nevoită să cedez. Nici Alex nu părea foarte încântat, dar nici el nu a avut de ales. Mama lui ştie să aducă argumente în favoarea sa.

- Am să te las cu o stație înainte de şcoală ca să nu fac un mare tam tam cu noua mea surioară. Poți fi de acord măcar cu asta, domnişoară Savant Nebun? spune el imediat ce ieşim de pe alee.

- Ok, spun eu rapid fără a clipi. Însă în interiorul meu zâmbesc de fericire. Am evitat primul incident neplăcut şi consecințele a tot ce ar fi putut însemna el. Acum, oare câtă imaginație are băiatul ăsta dacă replica lui cea mai bună a fost Savant Nebun?!

- Wow, a fost mai uşor decât credeam. Problema apare când trebuie să ne întoarcem. Întotdeauna o duc pe Caroline acasă, aşa că nu am cum să te iau şi pe tine. La întoarcere eşti pe cont propriu.

-Înțeleg, cu atât mai bine pentru amândoi.

Restul drumului niciunul din noi nu mai scoate un sunet. Telefonul lui Alex îi tot sună, dar se pare că e suficient de matur cât să nu răspundă cât timp e la volan. După ultima mea replică, fața sa arăta o uşoară dezamăgire. Să fie oare faptul că nu am întrebat nimic despre această Caroline. Gândul la asta mă amuză uşor. Ştiam că are o prietenă, fotografiile cu ea din cameră, mesajele din timpul mesei, conversațiile târzii din noapte în timp ce eu lucram. Nu era un puzzle atât de dificil. Dar nu a spus-o el, fapt ce nu l-a lăsat să îşi exercite puterea şi masculinitatea, dorința de a-mi arăta că e fericit pe atât de multe planuri. Hmm, asta e. Nu îi ofer această satisfacție.

- Urmează să cobori, mă anunță el.

În câteva secunde opreşte în dreptul stației şi mă lasă acolo.

- Ai grijă în prima zi. Şi nu uita, cum ai nevoie de mine, cum pierzi pariul. Sper totuşi să nu fie doar o zi, altfel nu ar mai fi amuzant. Şi nu întârzia la ore! Domnişoarei Vermia nu îi place.

- Stai liniştit. Mă descurc eu cumva, îi spun şi închid portiera.

În câteva momente el o goneşte şi mă lasă în urmă. Mai am 15 minute să ajung la şcoală, însă de abia acum realizez. Stația în care m-a lăsat se numeşte Hamilton. Şi e cu vreo 5 stații înainte de cea a liceului. Încleştez pumnii gândindu-mă cât de neatentă am fost, în loc să fiu pierdută în gânduri mai bine urmăream stațiile. Nu mă aşteptam la ceva atât de imatur din partea lui.

Însă, pentru a nu ştiu câta oară m-a subestimat. Îmi prind rapid părul, fixez rucsacul de spate şi o pornesc în sprint. Din câte ştiu din hartă, bulevardul pe care mă aflu ocoleşte destul de mult până la destinație. Varianta cea mai optimă: parcul central, traiectoria: diagonala principală, timpul estimat: mai puțin de 10 minute dacă păstrez ritmul. Perfect! Norocul meu e că nu sunt atâția oameni la ora aceasta. Copacii îmi oferă tot oxigenul de care am nevoie şi atmosfera mă linişteşte. Păcat că nu pot admira puțin peisajul.