Pariul

Împăcare

      Turul a durat destul de puțin, având în vedere faptul că a tot trebuit să mă ascund de Alexander. Ştiam că se va duce la muzeu, dar mă aşteptam să ajungă înaintea mea. Se pare că nu ştia cu adevărat unde se află. Măcar acum nu va uita. Se învârtea mai rău ca un electron în jurul nucleului încercând să mă găsească, dar întotdeauna te poți ascunde atunci când ştii unde e prădătorul, aşa că am petrecut o dimineață bună vizitând acest colț al femeilor în timp ce mă căuta disperat. Ştiam că trebuie să scap de el rapid ca să pot găsi un alt loc de refugiu. Să conving un gardian că acel tânăr tensionat pare suspect şi mă simt neliniştită de prezența lui a fost extrem de uşor. Aproape că îmi păruse rău pentru el, însă îmi trebuia timp.

      Acum stau şi savurez o prăjitură în centrul oraşului, plănuind următoarea mişcare. Cu un search pe google descopăr câteva actracții ce îmi surâd, dar sigur el crede că îmi anticipează mişcările şi va verifica locurile cu speranța de a mă găsi şi de a-şi dovedi iscusința, probabil nici nu va menționa faptul că a fost acostat de gardian. Atunci, poate ar trebui să văd zona ce dă spre lacul Erie, poate mă linişteşte priveliştea. Simt nevoia să mă eliberez puțin de stresul din familie. Aş alerga..

      Fără să stau prea mult pe gânduri mă întrept spre Insula Whiskey. De acolo panorama asupra râului e cu adevărat interesantă. Undele se propagă uşor în timp ce vântul adie şi îmi flutură părul. Mi-l prind într-o coadă şi îmi încălzesc puțin gambele. Inspir până îmi umflu pieptul cu aer şi pornesc. Alergatul mereu mă linişteşte şi îmi oferă timp prețios de gândire. Faptul că mereu mă îmbrac sport, pregătită întotdeauna de un mic sprint, îmi conferă un avantaj ori de câte ori am nevoie de un răgaz pentru a reflecta. Care să fie următoarea mea mişcare ? E puțin trecut de prânz şi nu pot ajunge mai devreme decât Alexander, dar nici el nu se poate duce fără mine acasă. Suntem dependenți în aceste circumstanțe, singura diferență e doar faptul că eu dețin avantajul. Şi cât încă dețin controlul trebuie să am grijă să nu fac vreo mişcare greşită. El mă caută în oraş şi pot paria că şi-a sunat prietenii şi i-a alarmat. E genul popular, deci nu m-ar surprinde dacă ar mai fi persoane care se uită după o şatenă cu ochii verzi care ar trebui să fie uşor confuză, poate cerând indicații sau folosind un taxi ca mijloc de transport. Deci sigur nu s-ar aştepta ca o astfel de fată să facă jogging de-a lungul râului. Zâmbesc uşor gândindu-mă la fața pe care trebuie să o aibă el în acest moment. Dar trebuie să reflectez şi într-un mod mai serios. De ce şi-ar bate el capul încercând să mă găsească când poate face ce vrea cu timpul său şi să mă aştepte seara ca să intrăm amândoi ? Am aşteptări destul de mari de la el dacă presupun că mă caută cu ardoare, având în vedere faptul că nu are niciun motiv să facă asta? E doar imaginația mea bogată.. Îmi doresc oare să mă caute ? Nu-mi pot permite luxul de aştepta asta de la el, în fond suntem doar nişte străini. Poate acum se distrează de minune la casino..
 
      După tura de mai bine de 30 de minute, ajung din nou în centrul oraşului. Vizitez muzeul de istorie, mănânc o plăcintă la un local din apropiere, admir clădirile şi arhitectura oraşului, rețin cât mai multe detalii despre străzi si reperele importante, contopindu-mă cât mai mult în mulțime. Când privesc ceasul, realizez că au trecut mai bine de 8 ore de când l-am abandonat pe Alexander dimineața. Ar fi vremea să mă întorc acasă. Casa lui. A lor. Gândul că ne-am mutat în sânul altei familii mă întristează din nou. Ar fi cazul să mai alerg puțin, să privesc cum apune soarele şi apoi să iau un taxi către cas... acel loc. Şi pornesc cât de rapid pot.

      Păşeam uşor, încercând să-mi recapăt suflul după sprintul pe care l-am făcut. Ceea ce ar fi trebuit să fie o alergare uşoară se transformase într-o cursă contra cronometru, cursă în care rivale îmi erau propriile gânduri. Bineînțeles că am pierdut. Soarele se mai remarcă doar puțin pe imensa boltă a cerului, dar ştiu că în realitate el este deja trecut de linia orizonultului şi tot ceea ce se vede sunt reflecții datorate curburii pământului. E incredibil cum ne pot trăda simțurile zi de zi şi cât de puțini acordă importanță acestui lucru. Cu gândurile încă străbătându-mi mintea, nu observ momentul când o mână îmi prinde brațul şi mă smuceşte puternic.