Întoarce-te la mine! ( INCOMPLETĂ) Publicată la editura Bookzone

Cap. 2

  

După 6 luni

       – Nu, așa nu se mai poate! M-am săturat. M-am procopsit cu ea, pur și simplu e o povară! N-am nici o bază în ea. Stă toată ziua în pat, cu ochii deschiși, pierdută de lume și de realitate, măsurând tavanul ăla de parcă ar vedea ceva interesant. Am început să cred că are probleme psihice! E la fel ca maică-sa, nu e bună de nimic, dar asta i se datorează fratelui meu, Dumnezeu să-l odihnească în pace, le-a alintat prea mult. A iubit-o atât de mult pe femeia aia, tratând-o ca pe o regina, considera că nimeni nu era ca ea. Doar pentru că făcea parte dintr-o familie de chiaburi, nu înseamnă că era mai specială ca noi, ați văzut și voi că au renegat-o total, nici măcar la înmormântarea ei n-au binevoit să vină. Sunt sigură că tot din cauza ei a murit, probabil n-a vrut doamna să se deplaseze din casă! 

         Aceeași discuție de luni întregi. La început vorbeau în șoaptă, auzeam doar câteva frânturi, dar acum nu mai ține cont că ușa de la camera mea e deschisă larg de nepoții ei, care iar au pus pariu că am murit și au venit să verifice.

       – Uite, e vie, iar se holbează în sus! o aud pe micuța râzgâiată.

       – Nu cred! Poate a murit cu ochii deschiși, spune și fratele ei mai mic cu un an.

       – Bine, o s-o ciupesc și o să vezi că e încă vie! continuă ea cu tupeu, pregătindu-se să facă ce-a spus.

Dar nu o las, îmi întorc capul spre ei și scot limba.

       – Aaaa! țipă amândoi speriați și o iau la fugă spre maică-sa.

       – Mami, mami n-a murit! o asaltează în același timp.

       – Cine? strigă aceasta speriată.

       – Ana, n-a murit! Am pus pariu, dar l-am pierdut și acum ne-a speriat și a scos limba la noi, vociferează agitați.

       – Vezi, draga mea c-o ia razna? Și copiii și-au dat seama! le ține isonul mătușa mea.

       – Și pe ce ați pus pariu?

       – De data asta vreau doar porția lui de desert.

       – Ah, dar nu-i corect și așa e foarte puțin, bombăne supărat și pleacă după ea, în camera lor.

       Mătușa mea continuă să-și verse oful soțului ei, care doar o ascultă. Nu-i știu părerea, ne-am intersectat doar de vreo două ori în timpul ăsta, de când m-au adus aici, dar și atunci, l-am salutat și m-am retras iar în camera mea.

       – Nu se mai poate așa Gicu, e din ce în ce mai greu cu mâncarea! Știu că nu mănâncă mult, nici măcar nu stă cu noi la masă, de multe ori se mulțumește doar cu resturile noastre, dar trebuie să facă ceva. N-o mai pot ține așa!

       – Suferă, e singurul cuvânt pe care îl aud de la el, dar suficient pentru a-mi da seama ce simțăminte are referitor la situația mea.

       – Suferă pe dracu! Pentru ea a fost mai importantă rochia în care a rămas, decât părinții ei. Trebuia să fie cu ei acasă, să-i convingă să se adăpostească!

       Ah, iar pune sare pe rana mea deschisă, care refuză să se vindece. Mustrările astea mi le fac de șase luni, dar m-am obișnuit cu ele doar în mintea mea, să fiu bântuită și chinuită, iar acum, parcă sunt mult mai dureroase, când le aud, ieșind din gura altcuiva.

       –Mamă, las-o! Ne descurcăm noi, ce aduci tu, mai completez și eu, e suficient, o aud și pe verișoara mea care se pregătește să plece.