Întoarce-te la mine! ( INCOMPLETĂ) Publicată la editura Bookzone

Cap. 8

      -Dar de ce eu? Mătușă, te rog, spune-i domnului Relu să vă ajute. Nu pot să intru acolo! Mi-e frică...

      -Dar n-o să pățești nimic. Ești cu noi, iar ei doar vin să-și ia mâncarea. Nici nu ne observă, draga mea.

      Sunt disperată. Decizia lor de a-i ajuta la servirea mesei mă sperie mai mult decât orice. Iar simt cum mi se pune un nod în stomac. Chiar așa de ghinionistă pot să fiu? De ce mă tot plasează din loc în loc, doar unde vor ei, fără a ține cont de ceea ce vreau? Am ajuns la concluzia că toate mi se întâmplă numai mie. 

      Ciprian s-a întors, dar într-adevăr i se citește pe față că încă este slăbit și astfel cei mai în vârstă încearcă să-l protejeze, punându-mă pe mine în locul lui, la servire.

      N-am nici o șansă în fața lor, punctul meu de vedere este nul și sunt obligată să-i însoțesc în sala mare în care am mai intrat doar când era goală. Soldații sosesc în încăpere și se așează la rând cu castroanele, iar noi le punem din cazanele cu mâncare, cu polonicul. Asta fac împreună cu mătușa mea, iar Gina și doamna Mara le dă pâine și apă.

      Fac aceleași lucru cu care m-am obișnuit, îmi țin privirea în jos, undeva pe nasturele de la mijlocul uniformei fiecărui soldat. Aud câteva exclamații uneori  și bănuiesc că-mi sunt adresate, fiind singura noutate de aici, dar nu întind coarda văzând că nu le răspund. O observ pe Gina mai schimbând din când în când câte o vorbă cu unii dintre ei, se pare că le știe cât de cât limba. Ea îi privește curajoasă, zâmbindu-le chiar, în timp ce eu  mă tot cert în gând să termin odată cu tremuratul ăsta, doar sunt oameni, la fel ca noi. Când rândul se micșorează, rămânând doar vreo cinci persoane, îmi fac curaj și  ridic  capul privind în sală mesele lungi, la care stau așezați de-o parte și de alta, soldații nemți. Sunt foarte mulți, dar acum îi dau dreptate mătușii, n-au nicio treabă cu noi, văzându-și de-ale lor. Vorbesc și râd, făcând fel de fel de glume, înțelese doar de ei. Privirea îmi este atrasă spre intrare, unde apare o siluetă pe care o recunosc.

       E el! Trebuie să plec! Primul meu instinct e să dispar de aici. Devin  mai agitată decât eram înainte, chiar speriată și-mi las polonicul, întorcându-mă, vrând să ies cât mai repede din acea încăpere.

      Oare m-a văzut? Oare mă va recunoaște? Ce-o să zică dacă mă vede aici? Nu, nici gând, n-o să stau să aflu răspunsul la întrebările care îmi străfulgeră prin minte acum!

    -Ce crezi că faci? mă apucă mătușa mea de mână, oprindu-mă din drum. 

Ah, am uitat de ea!

      -Ăăă...am uitat ceva la bucătărie, încerc să găsesc rapid o scuză pentru a fugi.

      -Lasă naiba ce-ai uitat, mai avem câțiva! Să terminăm aici pentru că mai avem o groază de treabă după aceea și trebuie să ne încadrăm în timp.

      Iau iar polonicul în mână, văzând că n-am nicio șansă de izbândă și mă rog în gând ca el să fie servit de ea și să nu mă observe. Poate nici nu mă mai ține minte, de ce ar face-o? Ultima dată când ne-am întâlnit eram răvășită și aproape dezbrăcată, iar acum sunt acoperită de la gât în jos, în față având și un șorț legat bine la spate. Părul este strâns, spre deosebire de aceea noapte când era desfăcut. Îmi țin în continuare capul aplecat și îi servesc pe cei din față, expirând fericită de câte ori îi văd că trec mai departe  fără să scoată vreun sunet.
O fi venit și el? Oare a trecut mai departe? Nu îndrăznesc să ridic încă capul, dar răspunsul nu întârzie să apară. Bărbatul din fața mea, care tocmai a primit mâncarea rămâne pe loc. Inițial mă gândesc că vrea mai mult, așa că-i mai torn puțin, umplându-i castronul , dar el tot nu pleacă.