Întoarce-te la mine! ( INCOMPLETĂ) Publicată la editura Bookzone

Cap. 1

      

       Cât timp a trecut?

       Continui să privesc fotografia îngălbenită de timp din care cel mai mult iese în evidență zâmbetul ștrengăresc al fetei.

Of, oare cât a trecut de atunci? îmi vine iar în minte această întrebare.

       Nici măcar n-am mai calculat timpul trecut, dar această ramă e așezată demult pe această etajeră, la fel de veche ca și ea. Privesc chipurile celor trei, din ochii cărora reiese starea de bine, optimismul și lipsa grijilor. Bărbatul de patruzeci de ani are capul îndreptat spre femeia brunetă, cu părul ondulat, care îl privește într-un anumit fel citindu-i-se dragostea și respectul pe care i-l poartă. În fața lor, între ei, se află rodul dragostei lor, copia fidelă a femeii, o brunețică cu bucle, având vreo doisprezece ani, cu un zâmbet larg, întins pe toată fața. O familie fericită. Asta sugerează această fotografie și chiar așa era.

       Știu! Acum știu cât a trecut de atunci. O viață de om! Atât a mai rămas din acea perioadă, o fotografie veche și câteva amintiri cu anumite momente, vorbe sau învățăminte pe care le primește o fiică de la părinții ei iubitori.

       Îmi mut privirea mai la dreapta, unde dau de o altă imagine, care-mi face inima să-mi bată parcă mai iute. Din ea mă privesc aceleași persoane, însă ceva pare schimbat. Mimica lor este mai serioasă, chiar încruntarea și-a făcut loc pe fața bărbatului care arată mult mai bătrân. Nu pare să fii trecut decât câțiva ani și asta îmi dau seama după micuța care s-a transformat într-o adevărată domnișoară.

       Iau fotografia în mână și mă așez pe fotoliul din apropire, tinând-o cât mai aproape de mine, de inima mea.

       Și totuși, amintirile care mi se învăluie acum în minte și se încăpățânează să iasă la iveală sunt de atunci, nu din perioada lor fericită, ci din aceea în care a făcut ca acel cuplu să pară mult mai în vârstă decât erau de fapt. Și totuși...of...și totuși, atunci am început să trăiesc cu adevărat.

                           1941

       – Mamă, te rog! Chiar vreau acea rochie, e pur si simplu superbă!

       – Dar dragă, știi prea bine că banii ne sunt limitați, nu putem face cheltuieli prea mari. Nu poți să știi ce aduce ziua de mâine!

       – Of, mamă! Te rog, nu-mi spune iar aceeași poveste. Da, știu e război, dar asta nu înseamnă că nu mai trăim! îmi dau ochii peste cap, exasperată de concepțiile mamei mele.

       Nu-mi mai răspunde nimic. Nu mai ripostează în niciun fel, nici o justificare, nimic, trezindu-mi curiozitatea și-mi întorc capul, căutând-o. E în picioare, în dreptul ferestrei mari din camera noastră de zi și privește trotuarul din jurul casei, pe care trec din când în când oameni, destul de grăbiți și gălăgioși. Nu trebuie să mă apropi de ea, știu deja ce o îngrijorează.

       Încep să apăs clapele cu repeziciune și o las în gândurile ei. Doamna Rosier ar fi îngrozită dacă m-ar auzi acum.

       – Lentement! Lentement! ar spune cu ochii ieșiți din orbite.

       – Domnișoară, trebuie să trăiești și să simți muzica! ar continua după ce și-ar flutura evantaiul ei imens.

       Dar îmi îndepărtez gândul, continuând în același mod, până termin partitura și revin la realitate. O simt pe mama în spatele meu, mângâindu-mă ușor pe păr.