Întoarce-te la mine! ( INCOMPLETĂ) Publicată la editura Bookzone

Cap.12

      Zgomotele mă fac să deschid ochii. Nu mi s-a părut, chiar se aud din camera cealaltă. Mă îmbrac rapid cu o fustă și o cămașă pe care mi le-am pregătit de aseară și deschid ușa. Rămân în ea blocată, văzând mai mulți bărbați în uniformă ocupând aproape tot spațiul din camera micuță.

Ce s-a întâmplat? Ah, Erich? A pățit ceva?

      Îl recunosc pe medic, pe soldatul care m-a adus aici și pe...Bruch? Toți sunt în apropiere de corpul femeii care zace în pat, cu ochii închiși. Dumnezeule, pentru ea au venit! Dar unde e copilul? Soldatul mă zărește și se îndreaptă spre mine, serios.

      -Pleacă! îmi dă ordin destul de dur.

Ce?

      Mă uit speriată la cei din încăpere, care stau cu spatele la mine, preocupându-se de ea, așteptând parcă verdictul doctorului care îi ia pulsul.

      -Unde e Erich? abia reușesc să-i spun, dar îl observ că este la fel de atent la doctor.

      Deodată, în liniștea care s-a lăsat se aud plânsetele micuțului venite de undeva din camera cealaltă, a tatălui său. Cu toate că mi-e frică și mă sperie ceea ce văd, parcă țipetele mă cheamă, mă imploră să mă duc la el și apuc să fac doi pași, dar sunt oprită de soldatul care se bagă în fața mea și-mi spune iar în română.

      -Pleacă de aici! Acum!

      - Copilul plânge, mă rog de el să-mi dea voie să ajung la micuțul care plânge mai tare.

      Probabil este speriat, fiind într-o cameră străină, fără mama lui, văzând mai multe fețe necunoscute care s-au năpustit aici.

      -Nein. Pleacă!

      Răcnetul lui îl face atent pe Bruch care se întoarce spre noi și îi ordonă să mă lase în pace. Arată îngrozitor. Are o figură serioasă și abătută, ba chiar pare supărat. Se întoarce iar cu spatele la mine și îl ascultă pe medicul care îi vorbește în timp ce își strânge lucrurile. Nu mai stau lângă ei, intru direct în camera și-l iau pe micuț în brațe, potolindu-i plânsetul, mângâindu-l ușor pe spate.

      Ce s-o fi întâmplat atât de devreme? I s-a făcut rău? De dragul micuțului care mă ține strâns în brațe, cu mâinile strânse în jurul gâtului meu, sper să fie bine. N-aș vrea să rămână la fel ca mine, singur. Este mult prea mic pentru a trăi fără mamă. Eu am trecut foarte greu peste moartea părinților mei, pe care nenorocitul ăsta de război mi i-a luat și nu vreau să mai asist la așa ceva, nu vreau ca un copil nevinovat să sufere.

      Doctorul trece pe lângă mine, urmat aproape imediat de cei doi soldați. Ușa dintre camere a rămas deschisă și știu sigur că el e acolo, lângă soția lui, dar nu se aude nimic. Nicio vorbă, niciun sunet și presimt că s-a întâmplat ceva rău. Pașii mă poartă spre acel loc și fără să-mi dau seama că încă am băiatul în brațe, intru. Îl observ stând pe un scaun, la masa din colț, cu fruntea sprijinită de mână. Nu mișcă, nu plânge, nu suspină, nimic, doar stă așa.

      -Die mutter! îl aud pe micuț, zbătându-se în brațele mele să-l las jos să meargă la mama lui.

      Mă întorc spre ea și-mi dau seama că e adevărat, femeia chiar a murit. Nu credeam că-mi pasă atât de mult, dar simt durere. Ce destin tragic! Atât de tânără, cred că avea cu puțin peste treizeci de ani, a lăsat un copil atât de mic singur. Oare știa că este bolnavă și de aceea a venit aici?

      Micuțul insistă și sunt nevoită să-l scot cât mai repede din camera unde zac ambii lui părinți, unul șocat și îndurerat, iar altul mort. Iau rapid câteva jucării și haine și ies val vârtej pe ușa camerei, apoi părăsesc clădirea. Dumnezeule, de ce? De ce l-ai lăsat singur pe acest copil? Ce-o să facă acum? Mama lui a murit, tatăl e soldat și nu se știe cât va supraviețui acestui război, oricând ar putea fi trimis pe frontul de est unde am auzit că se dau lupte grele. Dar poate are bunici sau alte rude la care Bruch îl va duce, departe, protejându-l, până se va termina totul.