Întoarce-te la mine! ( INCOMPLETĂ) Publicată la editura Bookzone

Cap. 17

Oare a câta oară este? De la a zecea m-am oprit și de atunci au trecut câteva ore bune în care n-am putut să închid un ochi. La naiba, asta mai îmi lipsea, pe lângă îngrijorările mele să-mi pierd noaptea făcându-mi tot felul de gânduri și griji pentru el.

Ne-a adus aseară în cameră și a plecat imediat după camarazii lui, urcându-se în mașina care-l aștepta în față. Am reușit să-l văd mai bine înainte de a ieși pe ușă, era obosit și îngrijorat. Nu știu ce se întâmplă, dar e ceva destul de serios, ce l-a făcut să se întoarcă mai devreme cu o zi și mă bucur de asta. Iar acum mă fâțâi de la pat, la ușă, apoi la fereastră sperând să-l văd întorcându-se.

Când zorii zilei se ivesc nu mai are rost să mă mai așez în pat. Îmi sare inima din piept când aud și văd oprind camioanele în fața clădirii, din ele coborând o parte din soldații care au plecat grăbiți aseară. Încerc să-i cuprind cu vederea pe toți, căutându-l de zor în mulțimea de bărbați obosiți și prăfuiți, dar nu am succes. Nu este. Unde o fi?

Frumosul meu vrea să ieșim afară și azi chiar am chef să mă plimb prin oraș, să aflu ce s-a întâmplat aseară. Orașul pare la fel, magazinele sunt deschise, iar brutăriile te ademenesc cu mirosul de pâine proaspăt coaptă. Asta arată ce puternici suntem, orice s-ar întâmpla, viața merge mai departe.

Micuțul o ia înainte prin mulțimea din piață și alerg după el încercând cu disperare să nu-l pierd din ochi. Îl prind chiar unde este un pâlc de oameni, adunați în jurul cuiva, vociferând. Îl ridic în brațe pe Erich și mă apropii mai mult, curioasă la cei din jur, vrând să aflu ce s-a întâmplat și ce i-a făcut să fie atât de înverșunați. Majoritatea sunt în vârstă și huiduiesc pe cineva pe care nu reușesc să văd.

-Uuuu! Rușine! Ne faceți de râs! Curvelor! Femei ușoare!

Ce naiba?

Persoanele din mijloc se împing și reușesc să treacă mai departe, dar mai mult smotocite, trase de păr și de haine. Acum observ că sunt două femei tinere, îmbrăcate elegant care nu ripostează verbal, doar încearcă să-și facă loc printre ei, să fugă cât mai departe de acești oameni furioși.

-Dar ce au făcut? o întreb pe femeia de lângă mine care le ține hatârul celorlalți.

-Sunt niște depravate care încearcă să-și facă viața mai ușoară trăind cu porcii ăia de nemți. Să trudească ca noi, muncind pământul, nu oferindu-le corpul pentru un trai mai îndestulat, îmi spune nervoasă, arătându-mi mâinile crăpate și negre.

Mă șochează vorbele ei, mai ales ura cu care sunt spuse.

-Feciorii noștri luptă pe front, iar ele se destrăbălează cu ăștia, îl aud și pe un bărbat trecând pe lângă mine, îndreptându-se spre taraba sa cu legume.

Nu m-am gândit niciodată la asta, nici măcar n-am crezut că este posibil așa ceva. Oamenii îi văd ca pe niște musafiri nepoftiți, niște cotropitori pe care trebuie să-i suporte forțat. Am crezut că relația mea cu el ar fi complicată doar din perspectiva limbii și a obiceiurilor diferite, dar la asta nu m-am așteptat. O ură colectivă îndreptată spre ei. Și se pare că și cei care colaborează cumva cu ei, au aceeași soartă. Așa voi păți și eu? Voi fi huiduită pe stradă și lovită de ceilalți? Nu. Refuz așa ceva! N-au cum să afle, nu? Întotdeauna am fost singuri, iar asta trebuie să rămână așa. Nu voi spune la nimeni, va fi secretul meu, chiar dacă mă face atât de fericită, încât, uneori aș vrea să urlu și să le spun tuturor ce trăiesc acum, cu el. Totuși, mintea mă forțează să am remușcări și îndoieli despre el, despre mine, despre noi. Logic și corect ar fi să-mi văd de treaba mea, să am grijă doar de băiat, iar pe el să-l evit total. Știu asta, dar pot? Pot să-l țin la distanță când eu am turbat în orele astea în care nu l-am văzut? Ce mi s-a întâmplat de nu mai pot sta fără el? Ce-i asta? Oare asta e...dragoste? Asta să fie? N-am mai trăit așa ceva până acum, singurul lucru care-mi făcea o deosebită plăcere era pianul, dar în niciun caz nu e asemănător sentimentul.