Cursa Infernului(în curs de editare)

Capitolul 25

Ne-am urcat in limuzina iar șoferul a inceput sa conducă si sa conducă pana am iesit afara din oraș credeam ca nu mai ajungem pana cand am observat ca limuzina încetinește si se opreste in fata une porți uriașe de fier care avea pe ea initiala W. Am așteptat cateva secunde dupa poarta uriașă sa deschis si limuzina a intrat intr-o curte uriașă frumos amenajată. Cineva a venit si ne-a deschis usa de la masina si ne-a ajutat sa Ieșim din masina.

Cand am iesit afara din masina am rămas masca. Ma aflam in mislocul unei proprietăți gigantice, in fata mea se afla un superb conac. Care părea destul de vechi dar si in același timp moder . In fata lui era o grădina plină de verdeața si îngrijită . Intr-un colț retras al grădini se afla un mic pavilion care era înconjurat de o mulțime de flori. Parfumul lor se simtea in toata curtea conacului.

In fata noastră sa afisat un bărbat îmbrăcat intr-un costum simplu care ne-a cerut invitata. Dupa ce i-am arătat-o acesta ne-a condus pana intr-o sala mare de bal frumos aranjata plină cu lume. Chiar cum intrai in sala se afla o cutie mare transparentă care avea facut pe ea un mic semn cred ca pana acolo ar vrea ei sa o umple. Si petrecerea doar ce începuse si cutia era pe jumătate plină. Nu stiu ce căutam noi aici cand era foarte clar ca in acea sala se aflau doar oamen bogați.

In sala cânta o muzica foarte plăcută care te făcea sa vrei sa dansezi. De cum am intrat in sala eu si Jess am fost invitate sa dansam. Ma distram foarte bine. Atat de bine încât am uitat de despartirea mea de Dean. Chiar am băut si șampaniei si am ras si de data asta un ras adevarat nu doar un ras fals sau de politețe. Ma simteam cu totul bine. Dar aceasta admosfera sa distrus cand o piesa ceva mai lenta si putin mai diferita mi-a adus aminte de familia mea. Nu stiu cum dar si chiar de despartirea pe care doar ce am avut-o. Ma simteam mai trista ca niciodata si simteam nevoia sa plâng. Nu vroiam ca nimeni sa ma vada si atunci mi-am amintit de pavilionul de la intrare. Am părăsit încăperea de graba si am fugit afara.

Am iesit din conac si m-am îndreptat direct catre pavilion. Lacrimile mele au inceput sa curgă de îndată ce am iesit afara. Am fugit cat am putut de repede în spre pavilion. Am intrat in el si m-am asezat pe jos cu capul între palme si am inceput sa plâng in hohote dar si in acelasi timp înfundat deoarece doream ca nimeni sa nu ma audă. Eram complet pierdută in gândurile mele si in Tristețea mea. Ma gandeam la Matusa si sora mea care au plâns la înmormântare mea chiar daca eu nu sunt moarta. La Dean care ma părăsit ma gandeam ca am rănit atâta lume cred ca sunt o persoana oribila .

-De ce plângi? Se aude o voce groasa si puternica care ma face sa tresar.

Ma uit in jur si nu vad pe nimeni deoarece afara era deja întuneric iar pavilionul era luminat slab.

-Cine a spus asta? Intreb eu putin speriata.

-Eu! Se aude din nou vocea.

-Care eu? Ce facem noi aici ne jucam? Vino la lumina sa te vad! Spus eu putin iritate.

Necunoscut nu răspunde si doar chichoteste. In tot acest timp in care am așteptat sa vad cu cine vorbesc ma bufneste si pe mine rasul. Necunoscutul si-a facut curaj si a intrat in pavilion.

Era un bărbat înalt bine facut. Îmbrăcat intrun costum de o culoare albastru inchis. Imi puteam da seama dupa felul in care era îmbrăcat ca era un om important. Nu imi puteam lua ochii de la el si nici el de la mine . Ne priveam într-una de mai bine de cateva minute. Ochi lui m-au fermecat din prima clipa in care i-am vazut. Simteam o atractie puternica. Sa apropiat de mine si sa asezat si el pe jos lângă mine.

-Nu mi-ai răspuns la întrebare. Spune el de data asta parca cu o voce calma si calda.

-Cred ca nu ne-ar ajunge toata noaptea sa iti povestesc prin tot ce am trecut.