Shy, but BRAVE {with Harry Styles}

2.Tu nu pleci de aici

Elle pov.

Mă trezesc de dimineață și așa cum mă așteptam fața mea era udă de lacrimile sărate. Am plâns în somn toată noaptea iar astăzi este o zi ca în iad pentru mine. Sunt disperată, nu știu ce să fac! Nu cunosc pe nimeni! Mi-e așa frică... îmi trec picioarele peste marginea patului, iar corpul meu ajunge în baie în cele din urmă. Îmi spăl fața cu apă rece și continui să îmi fac rutina. Îmi pieptăn părul auriu și îmi prind cele două șuvițe din față cu o clămiță. Îmi dau jos hainele ce miroseau a alcool de aseară și îmi iau rochița neagră peste trupul meu subțire. Arătam bine cu ea, și culoarea ei se potrivea exact cu sufletul meu. Negru. Spatele era dintr-o dantelă neagră fină, rochia fiind puțin mai mulată pe talie. Îmi iau teneșii negrii în picioare după ce îi curăț și îmi iau brățara primită de la bunica de cum am venit să locuiesc cu ea. Mă dau cu parfumul ei, și chiar dacă voi muri de frig în rochia asta, nu îmi păsa. Îmi iau roba de culoare verde peste trupul meu înghețat și pornesc cu pași lenți spre cimitir. Lumea era deja adunată în jurul mormântului, Părintele Mirron fiind deja aici. Slujba începe, bunica mea fiind adusă . Mă cobor la sicriul ei , atingându-i mâna. Hohotele mele de plâns erau așa de puternice, încât cuvintele domnului Mirron nu se mai înțelegeau deloc. Mă ridic încet, îmi șterg lacrimile iar doamna Ferrin se apropie de mine mlădios , luându-mă în brațe. Știa că este dureros pentru mine să văd asta. Sicriul este așezat în groapa adâncă , eu privind îndeaproape pământul aruncat peste sicriu, puțin câte puțin. În final, efectiv sentimentele m-au copleșit. Nu mai puteam să stau acolo. Am început să alerg de pe câmpul unde era cimitirul. În spatele meu aud câteva strigăte dar nu aveam de gând să mă opresc. Intru în pădurea de la marginea orașului. Mulți spun că este un loc straniu, dar eu nu cred bâzdâgăniile pe care le spun oamenii pentru a atrage presa aici sau mai știu eu ce. Este o pădure și punct. Alerg printre copaci, ramurile tăioase zgâriindu-mi obrajii. La un moment dat, piciorul meu face contact cu o piatră. Alunec pe mormanul de frunze uscate, până la vale. Piciorul mă durea iar eu nu voiam să mă ridic. Am început să plâng tare, acesta fiind singurul lucru care se auzea în pădure. Aveam pe mine o plapumă de frunze care îmi ținea de cald, dar lacrimile mele de gheață, îmi stingeau toată căldura corpului. A sufletului. Mă ridic în șezut, sprijindu-mi capul de genunchii semiridicați. În păr aveam câteva frunze arămii. Decid să mă ridic și, șchiopătând puțin, merg în continuare prin pădure. Îmi dau jos frunzele din păr și descopăr... Un conac. Asta era salvarea mea. Piciorul îmi sângera iar eu nu puteam să mă întorc acasă. Mă prind cu mâinile de gardul negru și înalt format din gratii lungi , în vârf având ca un fel de capăt de săgeată. Crengile îmi zgâriase și partea dreaptă a abdomenului care începea să îmi sângereze. Îmi pun mâna la locul rănit iar cu cealaltă împing poarta care scoate un scârțâit la atingerea ei. Încep să merg puțin șchiopătat , pe aleea lungă de aici, înconjurată de tot felul de flori. Ajung în fața ușii, după ce urc câteva trepte bat la ușă. Nu răspunde nimeni. Mai bat de două ori și aud niște pași care se îndreptau spre mine. Omul deschide ușa și în fața mea apare un domn mai înalt , cu părul negru și ochi căprui, îmbrăcat în uniformă de majordom.

-Bună ziua domnișoară, cu ce vă pot ajuta?Întreabă el și mi se pare că avea incisivii mai mari decât trebuia.

-Bună ziua, am nevoie de ajutor. Sunt rănită iar drumul spre casă este lung. Vă rog, primiți-mă doar cinci minute. Spun eu cerând ajutor.

Majordomul deschide ușa larg și mă poftește înăuntru cu o privire miloasă. Acesta îmi indică canapeaua unde mă pot așeza. Casa asta avea un stil aparte, mobila din lemn, canapele din piele maro, toate aduceau a lucruri vechi, de demult. Îi privesc expresia omului, fiind ușor panicat, urcă scările care duc într-un loc necunoscut mie. Aud câteva șușoteli contradictorii, iar majordomul revine în fața mea.