Shy, but BRAVE {with Harry Styles}

Capitolul 5. Un glonț si trei chestii

Elle pov.

Dar aud vocea lui Harry care ma striga.

-Ahmm.. Elle? Intreaba acesta incurcat.

-Da? Ma intorc spre el. S-a intamplat ceva?

-N-nu nu, doar voiam sa te intreb daca poate dupa ce mancam ai vrea sa.... Ahh... Sa... Ne plimbam in gradina? Spune el jucandu-se nervos cu degetele.

Ma surprinde ca devine asa emotionat in preajma mea.

-Sigur, ar fi dragut. Spun zambind.

Mergem spre sala de mese unde Olga aranja farfuriile si tacamurile. Uh, ce bine. Erau patru farfurii. Ma simteam usurata ca nu o sa stau cu Harry singura la masa. Intr-adevar, si eu ma emotionam in preajma lui. Ne asezam si mancam niste orez cu piept de pui. Termin de mancat si ma ridic, strangand farfuriile de pe masa. Spal cu grija vasele , punandu-le in dulapul de sus. Acolo, in spatele sau era o cana. O singura cana. Neagra. O iau usor si ma uit atent la ea.Parea a fi murdara. Deschid apa calda si o spal, dar mare mi-a fost mirarea cand cana a prins o nuanta de alb in contact cu apa. Stiu, si bunica avea o cana de asta. Trebuie sa fie o poza, ceva... O intorc si vad o poza cu o doamna, tanara, cu un zambet superb. Am ramas uimita la poza frumoasa de pe cana. Oare a cui era? Deodata Olga da buzna in camera si vine spre mine. Se sperie cand vede cana in mana mea si mi-o smulge dintre acestea , stergand-o si punand-o in dulap.

-Olga? A cui e cana aceea? Intreb eu.

-E a mea scumpo. Sunt eu in tinerete. Spune ea zambind, eu insa vazand broboanele de sudura de pe fruntea ei si zambetul fortat.

-Ma minti. Stiu asta. Spun eu. Si e in regula daca e altcineva, cred ca m-am prins si singura. Spun eu plecand. Ma asez pe canapea, asteptandu-l pe Harry. Ma mai foiesc putin prin living, dand cu ochii de niste poze. Intoarse cu fundul in sus. Le iau, si incep sa le privesc. Doamne, ce tanar e Harry aici. Si ce par dragut. Cred ca avea vreo 15 ani. Incep sa zambesc la vederea fetei lui mici de copil. Privesc si alte poze cu el, cu mama lui, cu sora lui... Aud niste pasi apasati care ma fac sa pun repede pozele la loc. Ma intorc spre Harry care cobora scarile.

-Mergem? Spune privindu-ma incurcat.

-Ahm... D-da... Il urmez pe usa din lemn, tăcută. Din moment ce pozele erau cu susul în jos, inseamna ca nu vrea sa mai aiba de a face cu amintirile alea, sau pur si simplu doar se mai uita pe ele din cand in cand. Sau poate in graba le-a așezat cu susul în jos. Sunt multe posibilitati si toate pot fi adevărate. Am iesit afara si pot spune ca vremea e oarecum ca de primăvară. Exceptând vântul răcoros care adie, in rest soarele isi prelinge razele printre frunzele copacilor. Ne plimbam pe alee, deoparte si de alta aflandu-se trandafirii amortiti. Era atat de jenant, căci nimeni nu spunea nimic.

-Stai de multă vreme aici? Intreb eu privindu-l.

-Ahh... Daa... De cand m-am nascut defapt. E casa părinților mei.

-Aha... Ahmm.. U-unde sunt acum?

-Au murit. Spuse el zâmbind. Dar nu era fericit. În ochii lui se citea dorul și tristețea. Era un zâmbet trist. A oftat subtil la final, dar destul de tare cat sa il pot auzi.

-I-imi pare r-rau... Ma balbai eu. Uitasem ca nu trebuie sa intru in întrebări de genul asta.

-Dar tu? Mai ai pe cineva?

-Nuu... Probabil cateva rude îndepărtate care nu stiu de mine. Si carora nu le pasa de mine. Am o intrebare. Spun eu făcând o pauza privindu-l, acesta facandu-mi semn sa continui. De ce se spune despre pădurea asta ca e... Misterioasă? Ciudata?

-Ciudata nu a fost niciodată. Probabil doar pentru oamenii care nu o inteleg. Pot spune ca e misterioasa. Pot spune ca e frumoasa. Pot spune ca aici traiesc viețuitoare incredibile, mai inteligente decât crezi...