Azgad

Capitolul 4

     Am deschis ochii, dar nu vedeam decât tavanul. Am încercat să mă mișc și brusc mi-am adus aminte motivul pentru care eram acolo: săgeata otrăvită. Nu mă puteam ridica așa că mi-am întors cât am putut de mult capul ca să mă uit în jur. Eram singură într-un loc necunoscut, dar care seamăna destul de izbitor cu o încăpere a castelului.

     Imediat, uşa se deschise încet, iar scârţâitul provocat se auzi ca un ecou în camera aproape goală.

    — În sfârșit te-ai trezit, draga mea Caladwen! spuse cel care tocmai intrase pe uşă. Aş fi recunoscut vocea aceea oriunde și oricât de departe ar fi fost ea. Se apropie de mine și brusc pe faţa mea se schiţă un zâmbet.

    — Castiel...

    — Este cel mai drăgălaș ,,Castiel" pe care l-am auzit vreodată, spuse el. Asta înseamnă că ți-am lipsit!

    — Sigur că da! Dar, umărul tău?! am spus în timp ce imaginea începu să mi se deruleze în minte. Am văzut când te-am lovit cu săgeata, Castiel! Era otrăvită! Am crezut că o să mori! Am vrut să te ajut, dar...

    — Dar ai fi venit degeaba! Nu aveai cum să mă ajuți, pentru că tu nu ai puteri vindecătoare și aș fi fost dezamăgit dacă nu ai fi câștigat, mai ales prin câte am trecut amândoi pentru asta.

   — Proba. Ah, Castiel! Ai câștigat proba?

    — Desigur! Doar ți-am spus că dacă urmezi planul o să câștigăm amândoi!

    — Și ceilalți? Cum s-au descurcat?

    — Nu știu... Când am auzit că ai fost rănită de o săgeată otrăvită, chiar de fratele tău, am venit imediat la tine! Crezi că îmi mai păsa mie atunci de ce au făcut ceilalţi la probă? Pentru mine conta doar ca tu să fii bine.

     — Dar Castiel și tu erai rănit! Ce s-a întâmplat apoi? M-am speriat atât de rău când am văzut că tu erai cel pe care îl lovisem cu săgeata! Crede-mă că am uitat pentru o clipă de otravă, dar trebuia să mă apăr cumva. Erau aşa de mulţi şi toţi ar fi făcut orice pentru a lua sabia aia nenorocită din mâinile mele! Ah, dacă ai fi păţit ceva...

    — Ai fi plâns? mă întreabă el, privindu-mă în ochi.

   — Ce vrei să spui cu asta? am întrebat, neştiind cum să reacţionez.

   — Dacă mi s-ar întâmpla ceva rău şi aş muri, ai plânge după mine?

     Cuvintele sale mi-au făcut întreg corpul să-mi tremure şi aproape că m-au năpădit lacrimile. Sufletul mi s-a strâns şi simţeam că mi se tăia respiraţia.

   — Aş plânge atât de tare încât s-ar cutremura tot Galadornul la auzul strigătelor mele. Aş uda zilnic pământul cu lacrimile mele şi acolo ar creşte flori care mi-ar aduce aminte de tine. Aş urla de durere până când şi cerul ar plânge o dată cu mine. Lacrimile mele s-ar transforma în râuri, iar strigătele mele ar deveni cântecul de jale al păsărilor şi ar fi dus atât de departe în văzduh, până ar ajunge la tine. N-ar mai fi nici soare, nici râset şi niciun fel de fericire pentru mine, pentru că toate s-ar duce o dată cu tine, pe veci. Castiel... m-aş certa până şi cu vântul şi moartea şi te-aş cere înapoi, chiar dacă totul va fi zadarnic. Pământul s-ar despărţi şi cerul s-ar deschide şi ar plânge alături de mine de atâta durere zile şi nopţi la rând, şi ar fi veşnic întuneric. Aş muri odată cu tine, Castiel şi apoi te-aş urma în văzduh, trăind ca duhuri permanente pentru veci. Asta aş fi eu fără tine, nimic! am spus cu tremur în glas aceste cuvinte, fără a şti însă de ce, dar un singur lucru îl ştiam: am spus adevărul. Lacrimile îmi udau obrajii. Mă simţeam aşa de ruşinată că ţineam atât de mult la un prinţ, că ţineam atât de mult la el.