Eram atât de fragili.
Ne atingeam.
Ne sfărâmam;
inimile în bucăți,
într-un reciproc
și nebunesc
joc în tandem.
Mergeam într-o parte
și veneai după mine.
Mergeai în cealaltă
și te urmam.
Mă urmai spre fericire.
Te urmam spre sfârșit.
Al meu. Al tău.
Al nostru.
Al iubirii noastre
armonioase.
Al iubirii noastre
dezastruoase.
Metaforă, era ceea ce formam.
Inexistent, dar simțeam.
Simțeam amândoi când
murmurai pe pat de moarte,
într-un fix vechi,
de mai de mult,
mai ruginit ca noi:
"Metafora mea, să știi
că te-am iubit!
Tu fost-ai al meu,
vers preferat,
titlu cu ardoare!
Fost-ai lună,
fost-ai stea,
în păr cu o lalea!
Lalea cu roșii petale,
dulci, ca buzele tale.
Părul tău mi-era pământ,
m-atrăgea înspre mormânt
cu al său parfum morbid,
miros de soare înflorit!
Dar dragă, soare n-ai mai fost...
dar nu mai avea rost.
Mi-ai fost galaxie,
mi-ai fost univers,
unde totu-i fără sens,
chiar aici pe pământ.
Unde aștrii nu sunt!"
"Adio, mon amour!"
"Adio!"
"Adio!
Alo? Te iubesc!
Adio iubire....."
