M-am întors spre el și l-am sărutat.
- Și mie îmi era dor de voi, marile mele iubiri.
- Da? , m-a provocat.
- Da, am răspuns cu rapiditate. Bineînțeles.
- Îmi amintesc când ai zis „ da ” , cu ceva vreme în urmă. Cuvântul acesta m-a făcut cel mai fericit bărbat din lume. Nu există nimeni care ne poate distruge fericirea , a noastră și a ... fetiței noastre.
- Fetița noastră, am repetat inconștientă. Uneori mă gândesc ce se va întâmpla dacă va afla într-o zi că tu ....
Niklaus m-a oprit.
- Nu spune asta. Poate că nu eu te-am lăsat însărcinată, dar eu am fost cel care a ținut-o în brațe prima dată, după ce a ieșit din spital, cel care a văzut-o făcând primii pași, nu cel care a părăsit-o. În plus, timpul nu-i pierdut. Poate că ar fii o idee bună să aibă un frățior sau o surioară, a bătut el apropo, în timp ce a eliminat spațiul existent între trupurile noastre, sărutându-mi gentil gâtul.
M-am eschivat, îndepărtându-mă de el.
- Știi că am un plan. Nu mă pot abate de la el, înțelege-mă, te rog.
- Credeam că și eu sunt important...
- Ești. Sigur că ești,am spus, încercând să atenuez un conflict ce era pe cale să înceapă.
Îl iubeam. Îl iubeam nespus de mult, chiar îmi doream să fiu cu el. Să fiu cu el așa cum e orice soție. Sigur că îi era greu să crească copilul altuia, mai ales că niciodată nu vrusesem să îi spun cine fusese acela care mă lăsase însărcinată. Niciodată nu se plânsese că avusese grijă de copilul meu, că petrecuse atâtea nopți fără să doarmă pentru a o îngriji. El, în calitate de medic, întotdeauna știuse ce să facă dacă fetița avea vreun simptom anormal.
Viața mea s-a schimbat de când a intrat el în ea. M-a învățat multe lucruri, mi-a arătat o nouă modalitate de a privi tot ce mă înconjoară. Îmi oferise tot ce niciodată nu avusesem, o nouă viață fericită. Și totuși, niciodată nu apreciasem. M-am transformat într-o statuie, inima mi s-a împietrit. Acum cred că voi cunoaște fericirea adevărată după ce mă voi răzbuna. Răzbunarea, mereu prezentă în gândurile mele.
Am fost trezită din reverie de sunetul ce mă avertiza că am primit un mesaj emanat de telefonul meu . M-am îndepărtat de soțul meu, verificând telefonul.
„ Eu și Alison suntem în drum spre voi. În 10 minute cred că deja ajungem, așa că așteptați-ne, nu începeți încă filmul.
Știi doar cât și-ar dori Clary să fim și noi acolo.
Xoxo – Isobel ”
Am chicotit. Trebuia să îmi imaginez că ele sunt.
- Cine ne întrerupe? , a întrebat curios Nik.
- Isobel și Alison, am răspuns.
- Cred că nu ar fi trebuit să îi spun lui Isa că ne vom uita la „ Micuța sirenă ”. Era filmul ei preferat când era mică. Mi-o și amintesc.
Isobel era sora mai mică a lui Klaus, una dintre cele mai bune prietene ale mele. Blondă, ochi albaștri, înaltă de statură, cu gusturi deosebite pentru haine și o obsesie ciudată pentru mașini sport. Am fost în aceeași clasă la cel mai renumit liceu din New York, acolo unde am și format această frumoasă prietenie. Cine ar fi zis că vom ajunge așa? Eu, căsătorită cu fratele ei, iar ea , cu Stefan Pierce, cel mai bun prieten al meu din generală. Nu ratează nicio ocazie să îmi amintească asta, având un simț al umorului ieșit din comun. E genul de fată care ar omorî pe cineva pentru o poșetă model unicat, dar e minunată. E genul acela de fată pe care toți băieții vor să o aibă, toate fetele având intenția de a-i fii prietene.
Alison, a doua persoană în care am încredere deplină, pe care am cunoscut-o tot la liceu. Șatenă, ochi căprui, poate părea descrierea unei fete banale, dar înfățișarea ei nu inspira deloc banalitate. Avea trăsături unice ce o făceau să arate ca o vedetă de cinema. Alison, cred că până și numele ei inspiră ceva. E încăpățânată, uneori mult prea încăpățânată. E egoistă, dar și-ar da și viața pentru persoanele la care ține și nu ai cum să nu o iubești. Încă îmi aduc aminte cum am cunoscut-o. Baia școlii nu pare un loc unde poți lega prietenii, dar în cazul nostru a fost total invers. O prietenie invincibilă s-a creeat în baie, unde oamenii de obicei fac alte lucruri.
L-am sărutat pe Nik și apoi am coborât, căci Clary deja începuse să ne strige. Ne-am arătat în sufragerie, iar Alison și Isobel erau cu micuța mea, privind filmul. Pe lângă canapea erau o mulțime de plase și hârtii, iar canapeaua era plină de jucării. Atitudinea lor de mătușici tipice deja mă călca pe nervi.
- Heeei, m-am plâns eu. Mi-o răsfățați.
- Oh, mai taci, au spus prietenele mele în timp m-au prins într-o îmbrățișare strânsă.
Cum puteam să fiu supărată pe ele?
Cred că partea aceasta este puțin mai scurtă decât cealălaltă, dar sper că a venit destul de repede și că vă atinge așteptările.
De acum voi pune continuarea o dată pe săptămână cel puțin, poate chiar de două ori dacă îmi permite timpul. Abia aștept vacanța, să pot scrie mai mult. Până la următorul capitol, țin să vă mulțumesc celor care citiți și să vă rog să îmi spuneți dacă vreți să vă anunț când postez continuarea.
Iertați-mă dacă există greșeli, promit că voi încerca să recitesc și să le corectez cât pot de curând.
