[ + 18 ]
- Eu.. doar.. te rog, nu-i spune lui Isobel.
M-am așezat pe cel mai apropiat scaun, pentru că deja nu mai puteam sta în picioare. Mă simțeam între ciocan și nicovală. Puteam alege să o mint pe Isobel și să îi pierd prietenia, dacă va afla, și să îl pierd pe Stefan , dacă îi spun. Niciuna dintre cele două opțiuni nu mi se părea rezonabilă. Am muncit prea mult să pun baza acestor prietenii pentru a renunța acum. Totuși, dacă mă gândesc mai bine, este numai vina lui Stefan.
De ce ar înșela o femeie atât de minunată cum este Isobel?
Încercam să iau cea mai înțeleaptă decizie, dar se părea că nu era cea mai bună zi. Nu aveam nicio idee despre cum aș putea drege situația aceasta. Stefan mă privea cu ochi rugători, iar femeia ușoară cu care îl surprinsesem în urmă cu câteva minute deja dispăruse din încăpere.
- Te implor, Aimee, a spus el din nou.
Nu spuneam nimic și privirea mea era blocată într-un singur cadru. Gândeam. Apoi soluția m-a lovit direct în față.
- Nu o să îi spun, o să îi spui tu. Iar dacă tu nu o vei face, atunci mă văd nevoită să o fac eu, Stefan. E cea mai bună modalitate de a rezolva lucrurile. Ar fi trebuit să te gândești la consecințe înainte să faci ce ai făcut. A.. și când îi spui, să nu uiți să îi spui cât de rău îți pare. Poate că va face lucrurile puțin mai ușoare decât sunt.
L-am bătut deznădăjduită pe umăr și am început să mă îndepărtez, nelăsându-i ocazia să comenteze decizia grea pe care tocmai ce o luasem. Nu știu dacă e cea mai bună idee, și nici dacă îi va face bine lui Isobel să știe adevărul. Era o vorbă, ce nu știi nu te afectează. Dar dacă eu aș fi fost în locul ei, cu siguranță aș fi vrut să știu.
Din câte știu eu, ei nu îi place să fie trădată și mințită pe la spate. Iar dacă mie nu îmi place, cu atât mai puțin ei.
- Bună, iubire, a șoptit Alison când a fost destul de aproape de el ca să o audă.
- Bună seara, frumoaso.
- Uite șampania pe care ți-am promis-o.
Chicotea.
- Nu cred că mai am poftă acum, dulceață. E ultimul lucru de care am nevoie, crede-mă.
- S-a întâmplat ceva cât am lipsit?
Desigur că se întâmplaseră. Se reîntâlnise cu femeia pe care nu a încetat niciodată să o iubească, aflase că ea l-a uitat, că era căsătorită și, mai mult, avea și un copil cu soțul său. Îi făcuse avansuri la care ea nu răspunsese așa cum și-ar fi dorit el. L-a jignit și a plecat, lăsându-l cu inima frântă, așa cum făcuse și el în trecut. Aceea fusese marea greșeală a vieții lui. Acum el ar fi putut să fie însurat cu ea, și copilul ei ar fi putut să fie copilul lor, o ființă minunată, dovada că a existat și va exista întotdeauna o legătură puternică între ei.
Ar fi dorit să explodeze, să spună toate aceste lucruri pe care le gândea cu voce tare, dar nu îi putea spune totul actualei sale iubite. Și-ar da seama că nu e decât o aventură pentru el și că nu o va putea iubi niciodată așa cum o iubește pe ea.
- Am obosit, a spus el simplu.
- Ian, dacă vrei putem pleca, e în regulă.
- Da, chiar vreau.
S-a apropiat de clavicula ei, lipindu-se de rochia scumpă pe care o purta, mirosindu-i pielea ce avea aromă de vanilie amestecată cu scorțișoară. S-a asigurat că nu privește nimeni, și a urcat cu săruturi mici pe pielea ei până la lobul urechii, pe care l-a mușcat, șoptindu-i: „ Am nevoie de tine, Alison. ”
