Suferința este o tragedie. Ea ne face să vedem numai într-o direcție, spre acel lucru din trecutul nostru care a produs-o, pentru ca ea să se poată înrădăcina și mai mult în sufletele noastre. Odată intrată acolo, nimic nu o mai poate scoate, decât persoana care a lăsat-o să „ intre ” . În cazul meu, era imposibil. Persoanele care o provocaseră erau moarte și nu mai era nicio cale de întoarcere. Un alt lucru pe care îl face suferința este să te împingă spre luarea celor mai greșite decizii. Și eu am făcut multe alegeri nu tocmai bune în această perioadă. După ce am pierdut cele mai importante persoane din viața mea, le-am pierdut și pe celelalte rămase. M-am îndepărtat de familie, de prieteni, de cei care nu îmi voiau decât binele pentru a mă înhăita cu alte persoane. Desigur, m-am apropiat mai mult de o persoană din trecutul meu care m-a ajutat. Cine ar fi crezut că prima mea iubire m-ar fi ajutat să trec peste? L-am rănit și pe el. Când am realizat ce am făcut, mi-a părut rău. L-am pierdut pe cel mai bun prieten al meu. Când i-am spus că, de fapt, nu simțeam nimic pentru el și că totul a fost doar un mod de a uita durerea, a fugit. A fugit mâncând pământul și nu s-a mai întors niciodată înapoi. Aș fi putut să angajez un detectiv pentru a-l căuta dar, gândindu-mă mai bine, am realizat că dacă ar fi vrut să fie găsit m-ar fi sunat sau... s-ar fi întors. Un alt lucru care s-a întâmplat atunci... am rămas însărcinată. De fapt, s-a întâmplat înainte ca toate acestea să înceapă dar nu am aflat foarte devreme.
Odată cu aflarea acestei minunate vești, am recuperat-o pe Isobel. Următoarele 4 luni am locuit în casa ei. Ce s-a schimbat după 4 luni? Nik. Nik s-a întors din morți. Nu fusese mort tot acest timp și ea știa. Toată familia lui știa, înafară de mine. Totul s-a terminat atunci. Toată durerea, toată suferința, au dispărut ca prin minune. Am fost supărată, bineînțeles. Am fost confuză. De ce mi-a ascuns atâta timp faptul că era viu? De ce s-a dat drept mort? De ce a stat și a privit în timp ce eu făceam toate lucrurile acelea groaznice, în loc să mă oprească? Nu am înțeles și nu înțeleg nici astăzi. Era îngrijorat că îl voi învinui de moartea lui Clary, pentru că el conducea. Se simțea vinovat și nu putea să dea ochii cu mine după ce făcuse accidentul acela cu mașina. Crezuse că aș fi fost mai bine fără el. Cât de mult se înșelase.
Am petrecut întreaga zi în brațele sale. Nu mai fusesem de mult timp atât de fericită. Începusem să simt fericire și față de mica ființă care se forma în pântecul meu. Era o nouă șansă pentru mine și pentru el. Am insistat să facem testul de paternitate, deși el nu a vrut. Rezultatul a fost miraculos: era copilul lui. Ce șanse ar fi putut să fie? Micuțul din mine era copilul bărbatului pe care îl iubeam, iar el era viu. Ce puteam să mai cer de la viață?
- Mami, mami!
Oh, Ethan. Băiețelul meu frumos se află în fața mea, zguduind patul pentru a mă trezi. Ochii căprui ce semănă atât de mult cu ai mei sclipesc iar buzele îi stau exact ca ale tatălui său. Semăna în egală măsură cu amândoi. Nu am cerut nimic, voiam doar să fie sănătos.
- Mami, a spus accentuând prima vocală.
- Da, puiule.
- Tati spune să mergi în bucătărie să îl ajuți cu pregătirea mâncării pentru picnic, nu se descurcă singur.
Ah, neîndemânaticul Nik. Nu înțelege cât de greu este pentru o femeie însărcinată în 8 luni să se miște, mai ales când are o burtă cât un bloc cu 11 etaje. Urmează să facem un picnic împreună cu Isobel, Noah și gemenii lor nou-născuți, Dean și Christian. Mai participă și Alison împreună cu Kurt. Ei nu au copii, deși își doresc foarte mult. Alison nu a reușit nici măcar să rămână însărcinată până acum, dar nu își pierde speranța. Urmează un tratament care, sperăm noi, o va ajuta. M-am ridicat ușor, pornind spre bucătărie de mână cu Ethan. Își dorește atât de mult să îl iau în brațe și să îl port de colo-colo, dar nu mai pot. Nu pot pune în pericol sarcina aceasta.
- Ce s-a întâmplat, Klaus?
- Ce fel de dulceață ar trebui să pun în clătite? Cireșe sau căpșuni?
- Cireșe, am strigat eu. Ador cireșele. Am poftă de cireșe.
- Poftim, a spus întinzându-mi borcanul cu dulceață.
Am luat o lingură, începând să mănânc.
- Îmi place atât de mult să te văd gravidă în bucătăria noastră. Nu m-aș mai sătura de priveliștea asta.
- Oh, nu! Niklaus Morgan, ăsta e ultimul copil pe care îl facem. Dacă mă mai lași însărcinată încă o dată, îți jur că te las fără boașe. Și nu glumesc.
- Ok, ok. Calmează-te. Nu e vina mea că sunt atât de viril.
- Ce te mai lauzi, am spus, chicotind. Dar să știi că nu glumesc. Habar nu ai ce înseamnă să naști.
M-a ignorat, ridicându-l pe Ethan în brațe.
- Nu-i așa că mami e frumoasă? Trebuie să avem grijă de ea, îi șopti Nik. Și de ea, și de surioara ta.
- O să avem.
- Promiți?
- Promit.
Ethan petrece mult timp stând cu capul pe burta mea. Uneori chiar vorbește cu ea. Pot spune de pe acum că o iubește mult pe Eva. Eva, surioara lui. Și-o imaginează blondă, cu ochii albaștri, asemănătoare tatălui său. Uneori sunt chiar geloasă că nu și-o imaginează mai asemănătoare cu mine.
Am coborât în grădină, pe pajiște. Nik cumpărase o casă uriașă acum 5 ani. Era o proprietate interesantă și foarte mare aproape de mare. De acolo puteai vedea cele mai frumoase apusuri. Aveam până și cai. Învățasem să călăresc foarte bine. Acum începe să îl învețe și pe Ethan, lucru care mă îngrijorează. Bineînțeles, îl susține și îl urcă pe un pui, nu pe un cal adevărat, dar tot îmi fac griji. Sunt mama lui, e normal. Dacă își pierde echilibrul și cade?
Am aranjat pătura și coșul. Ethan se juca prin iarbă. Îi era greu fără copii. Avea prieteni prin vecini, dar nu era niciodată mulțumit de partenerii de joacă. Era cel mai talentat și cel mai deștept copil pe care îl cunoșteam. Învățase de curând să citească și picta asemenea unui artist important. Tind să cred că a moștenit acest talent de la minunatul meu soț. Îl supravegheam, când am văzut mai multe trupuri în depărtare, apropiindu-se. Erau 4 persoane, două dintre ele purtând în brațe câte un copil. Prietenii noștri ajunseseră.
Nu a durat mult până am reușit să ne aranjăm oarecum pe pătură. Am râs copios și am mâncat. Ne-am amintit de vremurile când eram în liceu.
La un moment dat, Isobel a ridicat paharul ei cu suc în aer.
- Pentru toate momentele frumoase care au fost, sunt și vor urma și pentru copiii noștri.
A privit-o pe Alison cu reticență, dar ea a zâmbit.
- Pentru copilul pe care urmează să îl avem în curând eu și Kurt, spuse, ridicându-și paharul.
Am ciocnit toți paharele, fericiți că am reușit să ne reunim astăzi.
Epilogul acestei povești a sosit, oameni buni. Voi mai face un non-capitol în care să vă dau link către continuarea acestei cărți, care va ajunge curând * sper * . Vreau să fac chiar astăzi prefața dacă se poate, pentru că m-am hotărât asupra numelui cărții. Sunt atât de fericită. Inițial, voiam să fac cartea mai mare, dar cu un final trist. Până la urmă m-am hotărât să o fac mai mică, dar cu un final frumos. Sper că v-a surprins ceea ce s-a întâmplat.
Țin să vă mulțumesc că mi-ați fost alături și că m-ați susținut și motivat să continui să scriu. Pentru voi am dus cartea aceasta la final, prima pe care am reușit să o termin. Am un sentiment care nu poate fi explicat în cuvinte.
Ne vedem la cealălaltă carte în curând.
Vă pup.
- N.
