Cᴇɪ ᴀʟᴇșɪ

• We still got each other •

   Philadelphia - un oraș destul de cunoscut din Statele Unite ale Americii de Nord -, locul pe care Kirra și Carla îl numeau "acasă". Unde s-au cunoscut, unde și-au petrecut copilăria împreună și unde și-au creat cele mai frumoase și dureroase amintiri.

   Primăvară în Philadelphia era cel mai frumos anotimp pentru ele, cu temperaturi plăcute. Era extraordinar pentru ele să-și petreacă diminețile stând pe șezlong la soare, în grădina lor din jurul-împrejurul casei. Ele locuiau undeva mai izolate de restul orașului. Locuiau undeva în natură, în spatele locuinței lor întinzându-se o pădure mare și misterioasă. Deși cartierul lor era mai pustiu, nu era foarte departe de civilizația propriu-zisă.

   Kirra Life își pieptănă cu grijă părul său roșcat. Razele pătrundeau prin perdea, formând lumină prin încăpere. Ochii ei de aceeași culoare ca părului său, aveau o sclipire aurie, uimitoare ce îți dădeau impresia că erau "poleiți cu aur".

   Privirea i se opri pe fotografia din ramă așezată pe birou. Fotografia era cu părinții ei și ea când avea nouă ani. Trecuseră șase ani și jumătate de atunci. De când părinții ei s-au dus într-un loc mai bun, de unde probabil o vegheau și acum.

   Era destul de mică când se întâmplase nenorocirea. Sigurul noroc pe care l-a avut a fost faptul că nu a rămas singură. Mama celei mai bune prietene pe care o avea, și încă o are, s-a purtat ca și o mamă pentru ea. I-a oferit ce i-a oferit și propriei fiice. A considerat-o ca pe copilul ei, iar Kirra, încet-încet, a tratat-o și ea ca pe mama ei.

   O lacrimă i se scurse pe obraz, amintindu-și că doar poza i-a mai rămas de la părinții ei. Și-o șterse repede când cea mai bună prietena a ei, Carla, de fapt sora ei de o viață, dădu buzna în camera Kirrei.

   — Am venit!!! Mama a ajuns acasă? exclamă Carla. Ea lasă bagajul jos și o îmbrățișă pe Kirra.

   Carla nu era altceva decât o blondină neastâmpărată și o petrecăreață în toată firea. Fiind și cu un an mai mare decât sora ei de cruce, și mai înaltă, mereu îi plăcea să fie autoritară și convingătoare. Avea o fire foarte puternică și învățase să fie independentă și să se ridice singură când va cădea. Carla avea o pereche de ochi căprui aprigi și pătrunzători de la prima vedere și un păr blond nisipiu cu diferite umbre de castaniu-ciocolatiu, ondulat și generos. Pielea îi era mult mai închisă la culoare decât a Kirrei, cu care s-ar fi putut lăuda oricând că ar fi fost la plajă, iar buzele potrivite erau roșiatice de la natură.

   — Nu. Cum a fost? Cum a fost în excursie? întrebă curioasă  Kirra.

   — A fost frumos. Îmi pare rău că nu ai venit și tu. Ar fi fost și mai frumos... Păcat că nu au mai fost locuri. Totuși, nici doamna de biologie nu prea te are la inimă! râse Carla. O secundă mai târziu, zâmbetul Carlei se șterse preț de câteva clipe neînsemnate, aceasta aducându-și aminte ceva important și totodată extrem de ciudat.

    — Hai, zi tot! o împunse Kirra, nerăbdătoare se afle peripețiile celei mai bune prietene. Tocmai când să înceapă să-i povestească cum a fost în excursie, Carla fu întreruptă de soneria telefonului.

   — E număr necunoscut..., se încruntă Carla.

   — Răspunde, dar dă pe difuzor, o sfătui prietena ei. Carla o ascultă și procedă întocmai cum îi spuse roșcata.

   — Alo? Carla Hurts e la telefon? se auzi o voce de bărbat.

   — Da, îi răspunse nedumerită Carla.

   — Îmi pare rău, domnișoară. Mama dumneavoastră a suferit un accident foarte grav și din păcate a murit înainte de a ajunge ambulanța. Condoleanțe! îi spuse direct omul.

   Carla scăpă telefonul și încremeni. Kirra își duse mâna la gură. Carla începu să plângă amarnic.

   — Mamaaa! Nuu! țipă Carla distrusă, înecându-se în propriile lacrimi amare.

   — Nu plânge, Carla! Nu ești singură. Mă ai pe mine. Te am pe tine. Ne avem pe noi. Ne putem descurca! spuse Kirra cu durere în suflet, încercând să-i aline durerea Carlei, deși și ea își simțea inima zdrobită.

   Tatăl Carlei o părăsise la naștere. Mama ei lucra în străinătate pentru a o întreține și pe ea și pe Kirra. Pentru Kirra era a doua oară când își pierduse mama. Se simțeau de parcă inimile le fuseseră făcute bucățele și aruncate la câini. De ce trebuia Kirra să-și înmormânteze iar o persoană dragă? Și de ce trebuia Carla să simte durerea pierderii singurului părinte pe care-l avusese?

    Kirra i se alătură Carlei și începură să plângă amândouă în hohote. Pentru o secundă, Kirra îi mulțumi lui Dumnezeu că nu rămăseseră singure. Măcar se aveau una pe alta.

___________

*** Emoționant, nu? Vă recomand să ascultați piesa "Don't you worry child" în timp ce citiți capitolul! Pe curând !***