Cᴇɪ ᴀʟᴇșɪ

~ Lacrimi de curcubeu ~

   A doua zi, dimineața, la micul dejun, se auzi soneria de la ușă ce-i luă prin surprindere pe aleși.

   — Ce naiba? se încruntă Carla.

   — Cine dracu' a dat de ușa noastră invizibilă? se miră Tina. Ceilalți se opriră din mâncat și se uitară unii la alții.

   — Chestia asta are sonerie? De parcă ar veni fantomele să sune la ușa noastră, zise Oliver confuz, cu sprincenele ridicate si strâmbându-se.

   — Verific eu, se ridică Michael de la masă, serios.

   Kirra și Ely îl urmară, ridicându-se simultan de pe scaune. Michael deschise ușa, dar nu era nimeni. Tocmai când vru să o închidă, văzu ceva scris pe partea ușii de afară.

   — Pe toți Exilienii! se încruntă Ely, rămânând cu gura întredeschisă.

   — Oh, Doamne! rămase Kirra uimită, ducându-și palma la gură.

   Restul se ridicară de la masă și veniră să vadă mesajul. Pe ușă era scris straniu cu ceva verde mâzgos, un limbaj indescifrabil.

   Oliver își duse palma la gură, precum Kirra, doar că mai zgomotos. Toți își îndreptară privirea spre el.

   — Poți traduce? îl întrebă Tina  făcând semn spre scrisul mic, verde și bizar. Oliver își luă palma de la gură, dădu din cap și își dregă glasul.

   —  " Timpul v-a cam expirat, dragilor...După ce se vor întâmpla următoarele semne, să știți că mai aveți trei zile până la lupta finală. Nu pot să cred că liderul nostru are atâta răbdare cu voi, creaturi mizerabile. Acestea sunt semnele: veți crea o pisică curcubeu, Oliver va avea o viziune-vis și veți primi un tort în formă de cap de extraterestru.
Apropo, o să vă facem praf! D-aia vă dăm mai mult timp să vă antrenați, poate aveți o șansă amărâtă. Ar fi un miracol, sincer! Haha, parcă-ți și văd fața stupefiată Oliver, când citești asta...
Cu amiciție, un Exilien mesager".

   În timp ce Oliver traducea, scrisul dispărea, ca și când nu ar fi fost niciodată acolo.

    Michael trânti ușa de la intrare înainte ca vreun om rătăcit prin pădure să-i observe și să creadă că e un fel de portal.

   — Grozav! exclamă Carla, oftând prelung.

   — Măcar ne-au spus..., spuse optimist Oliver, deși mai avea puțin și făcea pe el de frică. Toți își îndreptară privirea enervați spre el. Șatenul își ridică mâinile în aer, apărându-se, de parcă l-ar fi atacat cineva.

   — Ok, ok..., se potoli el.

   — Nu neglijați antrenamentele... E clar că, timpul se împuținează din ce în ce mai mult, îi sfătui Michael.

   De când plecase Eric, Michael îi organiza și sfătuia pe toți.
Kirra veni spre Michael și îl îmbrățișă, simțind nevoia să fie sprijinită. Michael o sărută pe frunte și îi zâmbi încurajator. Carla chicoti bucuroasă și își dădu coate cu Tina. Oliver era impresionat, dar Ely... Unde era Ely? Acum câteva minute era lângă ei.

   Kirra observă că Ely lipsește, așa că urcă la etaj și se îndreptă fix spre ușa ei. După ce bătu în ușă, auzi un suspin.

   — Elysa? se încruntă Kirra, când o auzi pe aceasta plângând.

   — Ce vrei? strigă Ely și se opri din plâns.

   Kirra deschise ușa și o închise la loc. O văzu pe Ely înainte de a-și șterge lacrimile colorate de pe față. Ely se uită urât la ea, de parcă Kirra era vinovată că ea plângea.

   — Ce s-a întâmplat, Ely? se încruntă Kirra confuză.

   — De parcă, n-ai știi, Kirra! Chiar nu te mai preface. Nu fi mai falsă decât ești! îi spuse Ely cu o urmă de dispreț în glas.

   — Ce? De ce spui asta? Cu ce te-am supărat!? Și în plus nu sunt falsă! De unde să știu eu ce ți s-a întâmplat!? îi răspunse Kirra iritată.

   — Ha, ha! Și ce vrei să spui că-ți pasă de mine? își ridică Ely o sprinceană, și-și încrucișă brațele la piept.

   — Ce fel de întrebare e asta? Normal că-mi pasă de tine, Elysa..., îi răspunse Kirra, gesticulând dezamăgită.

   — Da, da..., își dădu Ely ochii peste cap și înghiți în sec.

   — Hei, Ely... Mie îmi poți spune ce s-a întâmplat! Kirra se așeză lângă Elysa și își așeză mâna peste brațul ei.

   Elysa își îndreptă capul în direcția opusă și oftă. După câteva secunde, își întoarse privirea către Kirra. Se uită în ochii ei și își dădu seama că era cât se poate de sinceră.

   — De ce încă mai ești aici după câte ți-am spus...? o întrebă Ely cu o urmă de regret în inimă pentru că a judecat-o greșit pe roșcată.

   — Voi fi mereu aici pentru oricare din voi, Ely. Suntem o familie acum, îi spuse Kirra din inimă. Îi zâmbi, iar pe obrazul Elysei apărură un șir de lacrimi colorate ba în roșu, ba în portocaliu, galben, verde și așa mai departe...

   — Îmi pare rău, dar în ultimul timp nu știu ce e cu mine..., îi zise Ely, realizând că își făcuse o părere proastă despre Kirra.
Cele două se îmbrățișară strâns. Când se dezlipiră una de alta, Kirra îi strânse mâna în mâna ei.

   — Mă bucur că astăzi am câștigat o prietenă ca tine, îi spuse Kirra.

   Ely nu apucă să-i răspundă. Una dintre lacrimile Elysei căzu exact pe inelul Kirrei și o lumină colorată ieși din el.

   Kirra nici nu se gândi la ea, ci singurul lucru care apucă să-l facă înainte ca explozia care urma să le arunce în părți diferite, fu să o împingă pe Ely spre pat ca să nu se lovească de ceva tare.

    În următoarea secundă, avu loc o explozie strălucitoare ce o aruncă pe Kirra în direcția opusă a Elysei. Ely dădu să se ridice de pe marginea patului, dar sfârși rostogolindu-se pe podea, până făcu contact cu peretele.

    — Elyyy !!! strigă Kirra, când își simți corpul împins brutal de explozie, spre dulapul cu haine al Elysei.