Cᴇɪ ᴀʟᴇșɪ

• Powerful •

   În următoarea zi, Kirra de abia aștepta să se întâlnească cu Eric. Mai erau doar zece minute ce-i despărțeau. Deja pregătită, aceasta ieși din cameră, ignorând-o pe Carla.

   În cinci minute ajunsese la poarta lui. Ce era ciudat era faptul că poarta lui Eric era deschisă. El nu avea niciodată poarta deschisă. Și când e niciodată, niciodată e!

   Toate florile din grădină sa erau rupte și îndoite. Ceva clar nu era în regulă. Kirra merse prin grădină, până la ușa de la intrare. Avea ușa deschisă. Ea se rugă în minte să nu se fi întâmplat ceva cu el. Dădu fuga în casă cu sufletul la gură. Pe pereți era sânge și toate lucrurile erau răvășite.

   Kirra alergă disperată în toate părțile, căutându-l pe Eric. Groaza și teama o acaparaseră când ea își dădu seama că el nu e nicăieri.

   În final, intră în camera lui unde văzu pe jos o pată de sânge și un bilet. Kirra căzu în genunchi, ducându-și mâna la gură îngrozită. Tremurând cumplit, luă biletul ce se îmbibase în sânge, pătându-și și ea mâinile. Începu să plângă amarnic, fără să se poată abține. Încercă să citească biletul printre lacrimile care îi inundau ochii, dar de abia putu vedea: " Ai timp până mâine să vii la pădurea aceasta, din spatele caselor voastre. Dacă nu vei fi prezentă, mâine la ora cinci după-amiaza, Eric nu va mai exista."

   Kirra își căută telefonul cu disperare și o sună pe Carla. Carla ascultă tot șocată și veni.

   — Oh, Doamne! Ce e de făcut!? spuse Carla speriată și agitată.

   — Mă voi duce după el, de abia reuși Kirra să vorbească.

   — Ce? Ești nebună? O să murim!! fu șocată Carla de decizia roșcatei.

   — Suntem moarte și fără el! De fapt, suntem toți. Nu-l putem pierde. Nu-l pot pierde. Nu înțelegi? El a fost menit să ne îndrume, să ne ajute să ne folosim puterile. Și în plus, îl iubesc, Carla... Nu pot renunța încă de la început. Și nu voi renunța niciodată! se ridică Kirra de jos, încercând să-și adune puterile. Carla îi oferi o îmbrățișare caldă și un zâmbet trist.

   — Orice ai de gând să faci, sunt cu tine! Nu pot să cred că îl cunoști doar de două zile și deja îl iubești atât de mult încât să-ți dai viața pentru el! Ești foarte prețioasă, Kirra...Nu lăsa pe nimeni să te folosească! Carla o încurajă, apreciindu-i curajul și loialitatea.

    A doua zi, dimineața, Kirra se trezi slăbită de la atâta plâns. Trebuia să mănânce ceva, altfel nu va avea putere să se lupte. Trei secunde mai târziu, o observă pe Carla care adormise pe jumătate de pat.

   — 'Neața! murmură ea cu ochii închiși.

   — 'Neața! bolborosi și Kirra.
Carla se ridică amorțită.

   — Ăhm...Scuze am adormit aseară aici. Pff, ce mă doare umărul! se văita Carla, întinzându-se.

   — Nu-i nicio problemă..., spuse Kirra și își trase pătura peste cap.

   Carla plecă, încă întinzându-se și căscând. După o oră se întoarse în camera Kirrei cu zâmbetul pe buze și cu micul dejun pe o tavă.

   — Hai, scularea! strigă Carla și îi luă pătura din cap Kirrei. Kirra oftă zgomotos din nou.

   — Hai, că ți-am adus cafea și clătite!

   — Ai spus cumva clătite? zise Kirra și se ridică automat.

   — Dap! Poftim, mănâncă ne așteaptă o zi grea! spuse Carla și o sărută pe frunte, apoi o ciufuli. Kirra schiță un zâmbet amărât, având în vedere situația în care se aflau.

    Kirra puse tava cu micul dejun adus de Carla pe noptieră, unde se afla și săculețul cu praf magic, care era deschis. Când dădu să se ridice, împinse din greșeală cu cotul săculețul, care căzu peste cafea. Kirra oftă. Până la urmă nu avea ce să i să întâmple... Așa că servi cafeaua și micul dejun așa.

   Timpul trecu repede și se făcu deja ora cinci. Kirra și Carla se îndreptară spre pădure, cu adrenalina curgându-le prin vene. Când se apropiară îl văzură pe Eric încătușat lângă un copac. Trei secunde mai târziu, apăru o armată de siluete ciudate, pe care Kirra nu le putu distinge pentru că erau acoperite cu un fel de pelerină neagră ce le ascundeau întreg corpul. Kirra era mai mult ca sigură că ei erau extratereștrii răi.

   — Da, noi suntem, dragă Kirra! vorbi căpetenia lor, pe un ton de robot ciudat. Tocmai îi citise gândurile?

   — Dă-l pe Eric odată și lasă-ne în pace! țipă Kirra disperată.

   — Da! țipă mai tare Carla. Eric murmură ceva, dar cele două fete nu înțeleseseră.

   — Credeți că e așa ușor? Kirra, dacă îl vrei pe Eric în viață, va trebui să te predai.

   — Ce, nuuu! se opuse Carla.

   — Ba da, dacă asta vrei, bine! spuse Kirra cu dezgust, făcându-i cu ochiul Carlei. Eric se zbătu în lanțuri, făcându-i semn să nu facă așa ceva.

   Kirra se apropie cu pași mărunți, înghițind în sec. Căpetenia îi dădu drumul lui Eric și-l împinse în față, făcându-l să cadă jos. Carla îi ajută să se ridice.

   Căpetenia întinse mâna spre Kirra, dar Eric o trase înapoi. Kirra se smuci și-și duse ambele mâini în față. Nu avea sclipiciul argintiu la ea.

   Acesta era momentul pentru a-și eliberă furia și pofta de răzbunare. Făcu o explozie de lumină orbitoare ce le veni de hac extratereștrilor pentru un timp. Carla rămase o stană de piatră. În pofida rănilor, Eric încă mai avea putere să se mire.

   — Haide! Repede! Să plecăm! strigă Kirra.

   Cele două fete îl luară pe Eric de brațe și fugiră acasă la Kirra. Scăpaseră cu bine de data aceasta. Dar acesta era doar începutul...

____________

Hello! Ce faceți? Chiar dacă data trecută am postat 2 capitole din greșeală, voi posta și azi în cinstea zilei mele! Byee!