Altfeli de îngeri

Capitolul 1

— Domnişoară Anderson?
Vocea doamnei Bletchley zăbovi asupra numelui meu.
Îmi sprijinisem obrazul în mână şi mă uitam pe fereastră la întinderea
rece şi pustie a terenului de baseball, aşteptând să sune de ieşire. Liceul
Foley nu avea încredere în soneriile clasice. În locul lor, se auzea o melodie
ca de celular care răsuna în sala de clasă când era timpul să o iei la fugă ca
pe bandă rulantă spre altă sală de curs.
Creionul pe care-l ţineam în mână se odihnea pe hârtia albă. Nu
scrisesem nimic M-am uitat în jur încet, căci tăcerea bruscă din clasă
însemna că toţi ochii erau aţintiţi asupra mea.
Urăsc lucrul ăsta.
Bletchley avea faţa rotundă, părul alb, şi era plinuţă. Ceilalţi profesori
credeau probabil că avea un suflet bun, că era inofensivă. Avea ochi mici,
căprui-închis, care se iţeau din spatele ochelarilor cu rame metalice, şi era
dată cu ruj de culoarea cornalinei care se întinsese în şănţuleţele ridurilor de
la colţurile buzelor. Atunci când nu ţinea strâns în mână rigla, ca şi cum ar fi
fost un baston, se trăgea mereu de poalele puloverului tricotat grosolan. N-
avea decât trei pulovere pe care le schimba între ele; unul de culoarea
primulei, altul albastru cu trandafiri şi un pulover galben-verzui, cu guler stil
Peter Pan – pe care îl purta astăzi.
Arăta ca o nevăstuică pregătindu-se să mai înhaţe un pui de găină.
Copiii îi spuneau pe la spate Câine Turbat, şi îi simţea imediat pe elevii slabi
de înger.
Există două tipuri de profesori – cei slabi şi cei duri. E posibil ca cei slabi
să vrea cu adevărat să te ajute, sau poate aşa au fost dresaţi să se poarte.
De obicei sunt emotivi şi se tem de copii, mai ales de băieţii de liceu.
Profesorii duri sunt cu totul altfel. Sunt ca nişte rechini – maşinării de mâncat,
cu reglaj fin, care simt sângele din apă.
— Eram atente, domnişoară Anderson?
Tonul ei era atât de tăios, încât puteai să ascuţi un cuţit la el. Un
murmur de şoapte se iscă în clasă. Bletch îşi ochise ţinta pentru următoarele
treizeci de minute. Eu eram aceea.
Îmi place la nebunie să fiu fata nou-venită.
Nici n-ar fi trebuit să deschid gura. Profesorii duri sunt ca bătăuşii. Dacă
nu reacţionezi, ajung destul de repede la concluzia că eşti prost şi te lasă în
pace.
Tipul goth cu trăsături de asiatic din faţa mea se foi în bancă. Era înalt
şi slab mort, cu o claie de păr negru ondulat în cap. I se văzu ceafa când se
aplecă, iar gulerul hainei negre pe care nu o dădea niciodată jos stătea
ridicat la colţuri, dar pliat la spate. Am rămas cu ochii lipiţi de ceafa lui, care
se ivea de sub cârlionţii negri.
La naiba, e posibil să ţină vrăjeala.
— La Fort Sumter, am spus.
Tăcere. Bletchley miji ochii îndărătul ochelarilor ei cu rame metalice.
Deschisesem gura. Acum era prea târziu, aşa că m-am aruncat cu capul
înainte.— Aţi întrebat unde s-au tras primele focuri de armă din Războiul Civil.
La Fort Sumter. Din 12 până în 13 aprilie 1861.
Am rostit frazele pe un ton sec, fără inflexiuni, plictisită, şi şoaptele din
clasă se transformară în râsete înfundate, genul pe care un profesor dur îl
urăşte cel mai mult.
Cine ar fi crezut că istoria Americii de anul al doilea de liceu poate să
fie aşa de distractivă?
Bletch mă pironi din priviri o clipă. Nu ştia deocamdată ce-mi poate
capul, aşa că aş fi putut să scap. Puştiul goth din faţa mea se foi din nou în
bancă şi scaunul scârţâi.
Se vedea clar că profesoara hotărâse să se ia de altcineva. Îmi aruncă
însă o privire care promitea că avea să se ocupe şi de mine mai târziu.
— Mulţumesc, domnişoară Anderson.
Făcu o pauză lungă, în timp ce bătea gânditoare cu rigla în catedră. I se
vedeau gleznele umflate cum ieşeau din pantofii solizi cu şiret, în ciuda
faptului că purta ciorapi de nailon negri şi groşi, şi o fustă lungă şi largă de
blugi. Semănau cu nişte ciorapi medicinali, ca aceia care li se prescriu
bolnavilor de diabet.
Bunica purta aşa ceva când o dureau gleznele. Mi se făcu pielea de
găină când m-am rezemat pe spătarul tare de plastic al scaunului,
neîndrăznind să mă uit din nou pe fereastră. Bletch ar putea foarte uşor să
mă ia din nou în vizor. Nu-i spusesem tatălui meu despre bufniţa de la
fereastră. Oare mai era acasă?
Senzaţia de disconfort pe care o simţeam în stomac se accentua. Mă
uitam fix la ceafa băiatului din faţa mea. El se foi din nou, trăgându-se febril
de colţurile gulerului. Nu te mişca, îmi venea să-i şoptesc. Îşi caută
următoarea victimă. Dacă aş fi fost prezentă sută la sută în clasă, în loc să-mi
stea gândul la tata şi să-mi fac griji pentru el, aş fi putut să fac ceva, să-i trag
una peste ceafă ca să-l salvez, căci îmi păsa al naibii de puţin dacă mă ducea
la directoare în birou sau în camera de detenţie sau ceva de genul. Securea
căzu.
— Domnule Graves?
Ochii lui Bletch scânteiară.
Tipul din faţa mea încremeni, cu umerii încordaţi. Bletch adulmecase
sânge în apă. Încercam să nu mă simt vinovată.
— Sper din tot sufletul că îţi iei notiţe! De vreme ce domnişoara
Anderson a răspuns la întrebarea despre începutul războiului, poate
dumneata ne-ai putea spune ceva despre cauzele Războiului Civil.
Sprâncenele i se ridicară şi lucirea hrăpăreaţă din ochii ei, ca ai unui
animal de pradă, îmi aduse aminte de şerpii-mocasin din terariile de sticlă
care înainte de a scoate acel sunet cumplit, ca scrâşnetul unei maşinării cu
zimţi, deschideau larg ochii mari, fără pleoape. Bufniturile pe care le scoteau
şerpii când se izbeau de sticla terariului îmi răsunau în cap şi simţeam miros
de orez cu fasole roşie, transpiraţie şi beţişoare parfumate.
Eram departe de Florida. Îmi aminteam de patroana acelui magazinaş
cu obiecte oculte care îmi dădea fiori, cu ochii ei înceţoşaţi şi masa
mişcătoare care plana deasupra ei – un nor tulbure pe care oamenii obişnuiţi
nu l-ar vedea, ci l-ar simţi doar ca o pală de curent rece. Mă măsurase din
cap până-n picioare înainte ca tata să pocnească din degete şi să-i aducă la
cunoştinţă că vorbea cu el, nu cu mine, „mersi mult, cucoană”.
Ar fi trebuit să-i spun despre bufniţă. Senzaţia bruscă de certitudine îmi
dădu fiori. Degetele îmi amorţiră şi simţeam furnicături prin ele.
— Mmm. Cauzele Războiului Civil. Ăăă…
Puştiul din faţa mea începuse să se bâlbâie şi Bletch îl avea la degetul
mic. Îl tot tachină până la sfârşitul orei de curs, deşi în cele din urmă băiatul
dădu răspunsurile corecte – asta când îl lăsă să spună şi el ceva. Când sună
de ieşire, era roşu ca racul. I se înroşise şi ceafa. Îmi părea rău de el, dar n-
am permis ca acest lucru să mă ţină din treabă.
Pe coridoare era îmbulzeala obişnuită, fotbaliştii macho care umblau
după pradă ca nişte rechini, majoretele care zâmbeau tâmp, şi noi, restul,
care încercam să ne strecurăm printre ceilalţi. Un contingent de drogaţi se
adunaseră ciorchine în faţa unui vestiar şi sunt sigură că am văzut o pungă
de hârtie maron care era trecută din mână în mână. M-am uitat în spate – nu
se vedea nici un profesor. O fată de la cursul de desen mi-a ignorat semnul
timid cu mâna şi a şters-o încet, cu rucsacul atârnându-i trist pe umăr.
Urăsc să fiu fata nou-venită.
În cantină era zarvă mare şi mirosea a ceară de parchet şi mâncare
industrială. Aveam nişte mărunţiş pentru telefoanele publice înşirate între
cantină şi Aleea Morţii care ducea spre cancelarie, aşa că am băgat fisele şi
am format numărul scris în caietul cu Yoda – ultimul număr dintr-un şir de
numere asemănătoare, scrise în grabă cu creionul sau cu pixul albastru.
Telefonul funcţiona când ne-am mutat, era pe numele fostului chiriaş şi a fost
mai simplu pentru noi să-l lăsăm aşa, doar să plătim factura pentru o
perioadă. Doar nu puteam să memorez toate numerele astea afurisite. Sau
cel puţin asta i-am spus tatălui meu când mi-a făcut scandal că le-am notat.
Mi-a spus să am grijă ce vorbesc şi pe urmă m-a lăsat în pace.
Armonie în familie, numele tău e Anderson!
Receptorul sună la ureche. O dată. De trei ori. De cinci ori.
Tata nu era acasă, sau lucra pe afară şi nu a răspuns. Mi-a trecut prin
gând să chiulesc de la restul cursurilor, dar tata s-ar fi enervat şi mi-ar fi ţinut
iar un discurs despre importanţa şcolii. Dacă îndrăzneam să-i demonstrez că
şcoala nu însemna totul şi că nu învăţam în liceu cum să exorcizez o cameră
sau să-i vin de hac unui zombi, atunci îmi ţinea altă prelegere despre cum ar
trebui eu să mă comport ca un copil normal.
Doar pentru că el vâna creaturi fantastice nu însemna că aveam
dreptul să lipsesc de la şcoală. Nici vorbă de aşa ceva! Chiar dacă fără mine
el nu prea vedea mare lucru, căci „harul”, aşa cum îl numea bunica, fusese
transmis doar pe linie maternă. Şi ce mai har! Nu mi-am dat seama dacă asta
însemna că eşti „nebună” sau doar „ciudată”. S-ar putea spune că juriul încă
mai deliberează asupra chestiunii.
Tata nu a părut niciodată trist sau nefericit că nu avea astfel de puteri.
Şi nici bunica n-a promovat prea mult ceea ce numea ea „să-ţi plângi de milă” şi nu pot să mi-o imaginez altfel nici când era tata mic. Oricât de ciudat
ar părea să mi-l imaginez pe tata deşirat şi adolescentin, stau drept dovadă
pozele. Bunica avea o grămadă de poze.
Am pus receptorul în furcă după ce l-am lăsat să sune de cincisprezece
ori şi am rămas holbându-mă la telefon în timp ce-mi rodeam pieliţa de la o
unghie. Mă durea al naibii de tare şi geanta grea îmi lăsase pe încheieturile
degetelor de la mâna stângă răni care făcuseră coajă. Celelalte fete nu au
taţi care să ţipe la ele să strângă din dinţi când le doare, să lovească mai
tare, să intre şi să-l omoare, să-l omoare odată! Celelalte fete n-au umplut
niciodată termosul cu apă sfinţită şi nici n-au pasat muniţii printr-o fereastră
în timp ce taţii lor încercau să ţină la distanţă nişte creaturi care mişunau ca
nişte gândaci mutanţi gigantici. Aşa se întâmplase la Baton Rouge şi fusese
nasol de tot. A trebuit să-l duc pe tata la spital şi să inventez o minciună când
m-au întrebat de ce-i lipseşte o bucată din gambă.
Uneori era greu să-ţi dai seama unde se terminau minciunile pe care
trebuia să le spui celor din lumea normală şi unde începeau bazaconiile care
erau la ordinea zilei în Lumea Reală. Există atâta activitate paramilitară care
răzbate din Lumea Reală, încât taurul macho care fornăie furios atinge
proporţii epice.
Telefonul suna în continuare.
— Băga-mi-aş picioarele, am şoptit printre dinţi.
Oricum nu mă auzeam din cauza zarvei care răsuna dinspre cantină.
Nici măcar nu mi-am recuperat fisa de cincizeci de cenţi, mi-o înghiţise
aparatul.
Am rămas o clipă locului, uitându-mă la telefon, ca şi cum aparatul din
faţa mea ar fi putut brusc să vină cu vreo idee bună. În şcoală mirosea a lână
udă şi beton umed, a covoare de formaldehidă şi a respiraţia a două mii de
copii. Ca să nu mai vorbesc de miros de picioare transpirate şi de mâncare ca
de la McDonald. Miros specific de şcoală. E cam la fel peste tot în State, cu
uşoare variaţii regionale în ceea ce priveşte mirosul de picioare transpirate şi
restaurantele unde se servesc feluri de mâncare din carnea animalelor lovite
de maşini.
Zgomotul care venea dinspre cantină mă deranja la urechi. Mă durea
capul, de parcă aş fi avut una din migrenele mamei. Mi-era foame, dar gândul
de a intra în cantină şi de a mă înghesui la coadă, urmând să-mi caut apoi un
loc unde să mă aşez şi unde să nu fiu nevoită să mă uit la nimeni sau să
împart masa cu vreun tâmpit, mi se părea prea multă bătaie de cap.
Dacă m-aş duce acasă şi l-aş găsi pe tata, sigur mi-ar ţine Discursul lui.
Dacă nu l-aş găsi, aş sta să-l aştept şi mi-aş face griji. Dacă aş rămâne la ora
de geometrie şi aş rezista până la desen, aş lua-o razna, chiar dacă ora de
desen era în general cea mai plăcută parte a zilei. Şi nici să nu aud de
pierderea de timp numită „cultură civică”. Învăţam mai multe uitându-mă
după-amiaza la CNN. Asta dacă civică înseamnă „o gloată de lăudăroşi cu
coafuri scumpe cărora le place să se audă vorbind”.
Niciunul dintre cursurile astea nu te învăţa nimic real. Aş fi vrut mai
degrabă să fiu cu tata la pândă sau să facem ce numea el „culegere de
informaţii” – să mergem la magazinele cu obiecte oculte sau în baruri, locuri
unde se adunau oamenii care cunoşteau Lumea Reală, cea întunecată, şi care
vorbeau în şoaptă la un pahar.
Cum era de exemplu ceainăria din New York unde mergea vechiul
prieten al tatălui meu, August, unde nu ştii cum să intri mai repede şi tot la
fel de repede îţi doreşti şi să ieşi. Sau barul din Seattle unde proprietarului îi
cresc colţi din maxilarul inferior şi are o faţă lată şi plină de negi care-l face
să semene cu o arătare ce trăieşte sub poduri şi se hrăneşte cu capre. Sau
clubul de noapte din Pensacola unde lumina stroboscoapelor proiectează
chipuri îngrozite pe podea. Şi magazinul de ţară, de pe drumul lăturalnic de
lângă Port Arthur, unde femeia care stă într-un balansoar pe verandă are tot
ce-ţi trebuie într-o pungă de hârtie şi unde praful lasă dungi pe fereastră şi
luceşte chiar şi noaptea. Sunt astfel de locuri pretutindeni, unde poţi să
cumperi lucruri care n-ar trebui să existe sau care nu există de fapt.
Asta dacă eşti dispus să plăteşti. Uneori cu bani. De cele mai multe ori
cu informaţii. Şi câteodată cu ceva mai puţin palpabil. Favoruri. Amintiri.
Chiar suflete.
Poate aş putea să descopăr singură un astfel de loc, să-i găsesc tatălui
meu un loc bun unde să se informeze. Bodegile unde vin cei din Lumea Reală
sunt ascunse de lumea normală, dar mie îmi sar mereu în ochi. Cred că din
cauză că bunica mă punea mereu să joc Ce e pe masă?
— Jocul în care închideai ochii şi încercai să-ţi aminteşti tot ce pusese
ea pe masă la prânz sau la cină, ce pusese în conserve sau ce cususe.
Era oricum mai bine decât să suport poverile pe care trebuiau să le
îndure cei de-o vârstă cu mine. Aşa că m-am întors şi-am luat-o în direcţie
opusă, spre uşile care duceau afară către terenurile de fotbal şi baseball. Aş
putea s-o iau de-a curmezişul şi poate să mă strecor prin pădurice – Foley e
una dintre şcolile cu campus deschis, o raritate în zilele noastre. Aveam cei
douăzeci de dolari de rezervă, care-mi ajungeau să merg la o cafenea sau un
restaurant unde nimeni nu m-ar deranja înainte să-mi iau o mină serioasă şi
să plec ghidându-mă după intuiţie.
Frigul de afară îmi biciuia obrajii deja amorţiţi. Încă mai simţeam gust
de fier în gură, ca şi cum aş fi supt o monedă. Am pornit la drum cu capul în
jos, călcând peste buruienile îngheţate care-mi trosneau sub picioare. Nasul
începu imediat să-mi curgă.
Ce alegere grea! Să chiulesc de la şcoală şi să-mi îngheţe fundul, sau
să mă întorc înăuntru unde e cald şi unde mă plictisesc de moarte?
— Hei! Hei, tu!
M-am făcut că n-aud, ştergându-mi nasul cu manşeta bluzonului cu
fermoar. În spatele meu se auzea scârţâit de paşi. Nu mi-am băgat capul între
umeri – aşa te dai de gol că ai auzit când te-a strigat. Dacă era vreun
profesor, trebuia să inventez un motiv pentru care eram afară la ora asta.
Am început să mă gândesc ce să-i spun, să-mi exersez muşchiul care
se ocupă cu inventarea de minciuni.
Ar trebui să existe un curs pe tema asta. Cine l-ar preda? Mă întreb
dacă ar mai fi nevoie ca evaluarea să se facă folosind curba lui Gauss.
— Hei! Anderson!
Vocea era prea tânără ca să fie a vreunui profesor. Şi era o voce
masculină.
La naiba! Ăsta-i norocul meu. De obicei, bătăuşii nu se pun cu mine, dar
nu se ştie niciodată. Mi-am înfipt călcâiul în pietriş şi m-am rotit spre el
ridicând capul. Părul îmi venea în ochi, deşi era mai mult îndesat în glugă.
Era tipul goth de la cursul de istorie. Era prea înalt şi haina lungă şi
neagră fâlfâi când se opri brusc. Îşi ridicase din nou gulerul şi gerul de afară îi
înroşise nasul şi obrajii, care erau acum roşii ca cireaşa şi se iţeau de sub
claia de păr vopsit negru. Respiră zgomotos câteva clipe şi pieptul lui îngust
se văzu ridicându-se sub tricoul cu Black Sabbath. Mă cerceta printre şuviţele
de păr care-i cădeau peste ochi. Avea ochii de un verde deschis, o culoare
ciudată, şi şuviţele negre îl împiedicau să vadă prea bine. Peste câţiva ani,
probabil că o să fie frumuşel foc, cu ochii lui verzi care contrastau cu părul
negru, des şi ondulat.
Acum însă era în perioada aceea când băieţii arată caraghios, când
fiecare parte a corpului parcă ar fi scoasă din alt catalog cu părţi ale corpului
uman. Săracul de el!
Am aşteptat. Într-un final, şi-a recăpătat suflul.
— Vrei o ţigară?
— Nu.
Iisuse, nu!
Avea o faţă drăgălaşă, de copil, pe care probabil majoritatea băieţilor ar
scuipa-o dacă ar vedea-o în oglindă. Doar nasul şi pomeţii contrastau cu
aspectul general. Genul de faţă cu care se pricopsesc unii metişi dacă nu au
noroc. Părea un puştan de doisprezece ani, doar că era foarte înalt. Părul era
probabil o încercare să pară că avea „şaisprezece ani, pe bune”. Era încălţat
cu nişte bocanci drăguţi, cu fier în bot, lungi până la genunchi, care se legau
cu şireturi. Ca ţinuta să fie desăvârşită, îşi pusese un crucifix răsturnat la gât,
care îi atârna de un lanţ de argint pe pieptul osos.
Am făcut un pas înapoi şi m-am uitat din nou la el. Nu. N-avea nimic
care să mă ducă cu gândul la Lumea Reală. Nu credeam să aibă, dar e mai
bine să verifici. Mai bine să verifici de două ori şi să respiri uşurat decât o
singură dată şi să ţi-o iei peste ochi. Aşa spune tata.
Tata. Oare plecase deja? E încă lumină afară, probabil că n-a păţit
nimic. Dar nu-mi plăcea senzaţia de greutate pe care o simţeam în piept.
Tipul din faţa mea se scotoci în buzunar şi scoase un pachet mototolit
de Winston. Ridurile din colţurile ochilor se încreţiră. Cel puţin n-a avut
ghinionul pe care-l au mulţi metişi, care par că mijesc mereu ochii, gata să se
ia la bătaie cu Clint Eastwood
— Vrei? Întrebă el din nou.
La naiba! Mă holbam la crucifixul de la gâtul lui. Avea oare habar ce
însemna asta? Sau cât de repede ar putea lucrul ăsta să-l bage în belea în
anumite locuri?
Probabil că nu. Din cauza asta Lumea Reală e aşa cum e: pentru că
lumea normală crede că doar aşa se poate.— Nu, mersi.
Aş vrea o cană de cafea şi un sendviş dublu. Vreau să mă aşez undeva
şi să desenez. Vreau să găsesc un loc unde să nu pătrundă lumina soarelui şi
unde să nu mă simt ca de pe altă planetă. Lasă-mă naibii în pace. Ar fi trebuit
să-i spun tatălui meu despre bufniţă.
Conştiinţa mă mustră.
— Îmi pare rău pentru ce ţi-a făcut Bletchley.
El ridică din umeri, cu o mişcare rapidă, ca de pasăre. Semăna întru
totul cu o pasăre, de la nasul ca un cioc care contrasta cu faţa lui de copil, cu
tenul caramel, până la nervozitatea degetelor. Scoase o ţigară din pachet şi o
brichetă Zippo argintie, îşi aprinse canceroasa, expulza un nor de fum pe
gură şi îl apucă imediat un acces de tuse.
Iisuse! Uite cum stau eu aici cu tipul ăsta goth mişto şi-mi îngheaţă
fundul. Unele zile sunt mult mai proaste ca altele. Fără glumă.
— Nu-i nimic, spuse el când reuşi să vorbească din nou. E o căţea. Aşa
face tot timpul.
Mă bucur să aflu că n-am întrerupt cursul firesc al evenimentelor.
Stăteam în faţa lui şi nu ştiam ce să mai spun. M-am mulţumit să ridic şi eu
din umeri.
— OK, ne mai vedem.
— Ai de gând să chiuleşti? Veni lângă mine, fără să-i pese că eu o
luasem la picior. Văd că ai pornit-o deja cu dreptul.
Lasă-mă în pace!
— N-am chef să-mi bat capul cu şcoala azi.
— OK. Ştiu eu un loc. Ştii să joci biliard? Trase un fum din ţigară şi reuşi
de data asta să nu se mai înece. Eu sunt Graves.
Nu-mi amintesc să te fi invitat să mergi cu mine.
— Ştiu. Am coborât privirea în pământ, bătând pasul pe loc. Dru.
Şi să nu îndrăzneşti să întrebi de la ce vine.
— Dru, repetă el. Eşti nouă. Ai venit acum vreo două săptămâni, nu?
Bine ai venit la Foley!
Nu faci decât să spui lucruri al naibii de evidente şi să-mi faci o
întâmpinare în stil suburban. Deocamdată nu vedeam cum aş fi putut să scap
de el, aşa că am scos un sunet de încuviinţare. Am traversat terenul de fotbal
într-un tandem ciudat, el încercând să facă paşii mai mici din respect pentru
faptul că nu aveam picioare de greiere ca el. L-am măsurat în timp ce
mergeam. Concluzia era că dacă ne-am fi bătut, cred că eu aveam şanse mai
mari de câştig. Nu părea prea puternic.
Şi totuşi mă plimbam prin pădure cu un tip pe care nu-l cunoşteam. M-
am uitat pe furiş la mâinile lui şi am tras concluzia că era posibil ca puştiul să
fie de treabă. Cel puţin puteam să-l bat dacă încerca ceva şi păduricea nu era
prea mare.
Tipul încercă din nou să facă puţină conversaţie.
— De unde eşti?
De pe o planetă foarte îndepărtată. Unde coşmarurile sunt reale.
— Din Florida.Mereu mi se punea întrebarea asta, mai devreme sau mai târziu.
Uneori, mai ales când eram mai mică, minţeam. De cele mai multe ori
spuneam că locuisem dintotdeauna în ultimul loc unde fusesem.
Oamenii, de fapt, nu vor să afle nimic despre tine. Vor doar să te
încadrezi în tiparele lor deja formate. Te cataloghează în primele două
secunde şi devin agitaţi sau se supără dacă nu corespunzi judecăţii lor
pripite. În privinţa asta, lumea normală seamănă cu cea Reală – totul depinde
de ceea ce oamenii cred că eşti. Află ce cred ei, nu le înşela aşteptările, şi n-o
să întâmpini nici un obstacol.
— Mda, după accent, pari de undeva din Sud. E o schimbare mare
pentru tine, nu? Aici o să ningă.
O spuse ca şi cum ar fi trebuit să-i fiu recunoscătoare că mi-a zis.
Cureaua genţii îmi intra adânc în umăr. Am încercat să nu schiţez nici un
gest, să nu las să se vadă că mă durea.
Ba nu am accent sudic. Semăn puţin la vorbă cu bunica, dar nimic mai
mult.
— Mersi că m-ai avertizat.
Nu m-am ostenit să ascund sarcasmul din vocea mea.
— N-ai pentru ce. Primul pont e gratis.
Când am ridicat ochii spre el, am observat că zâmbea sub claia de păr.
Aproape că nici nu i se mai vedea faţa din cauza părului. Nasul subţire şi
mândru se lupta din răsputeri totuşi să iasă la iveală. Părea că-i era foarte
frig. Nici măcar n-avea mănuşi.
Preţ de-o secundă am cochetat cu ideea de a-i spune ceva. Bună. Eu
sunt Dru Anderson. Tata s-a ţicnit de-a binelea după ce a murit mama şi
acum merge din loc în loc să vâneze ciudăţeniile nopţii, să omoare creaturi
pe care le găseşti doar în basme şi poveşti cu fantome. Îl mai ajut şi eu când
pot, dar de cele mai multe ori sunt o povară, chiar dacă pot să spun unde e
probabil să se afle orice creatură inumană din oraşul ăsta. Chiulesc de la
şcoală pentru că n-o să mai fiu aici peste trei luni. Nimic nu contează.
Însă m-am trezit zâmbindu-i şi eu.
— Ar trebui să porţi mănuşi.
El se uită la mine, dându-şi la o parte părul din ochi cu o mişcare a
capului. Acum am văzut că avea ochii verzi cu firişoare maronii şi aurii prin ei
şi că erau generos tiviţi cu gene negre şi dese, ochi care-şi schimbă culoarea.
Băieţii au parte mereu de cele mai mişto gene; parcă ar fi un fel de lege
cosmică. Şi copiii metişi mai sunt ajutaţi în privinţa asta şi de genetică. Atunci
când o să i se mai împlinească nasul şi n-o să mai fie aşa de rotund la faţă,
fetele or să se dea în vânt după el. Poate că o să i se urce chiar la cap.
— Strică imaginea, spuse el.
În urechea stângă luci ceva argintiu, un cercel probabil pe care nu
puteam să-l văd prea bine.
— O să îngheţi tun.
Ajunsesem la marginea terenului de fotbal şi el trecu în faţă şi o luă la
dreapta, pe o potecă prăfuită. Crengile goale ale copacilor se împleteau
deasupra noastră şi mirosul sec al frunzelor căzute îmi gâdilă nasul. Grămadade cărămizi, şcoala pe care o lăsam în urmă, avea să dispară în curând din
raza noastră vizuală, şi lucrul ăsta mă făcea mai fericită decât fusesem toată
ziua.
Graves răsuflă cu zgomot şi-şi dădu părul pe spate, trăgând din nou din
ţigară. Când expiră, fumul rămase o clipă suspendat în aer, luând forma unei
pene. Am clipit ca să-mi limpezesc ochii şi imaginea se risipi.
— Ei, spuse, trebuie să rabzi la frumuseţe. Gagicile nu se dau în vânt
după tipii care poartă mănuşi.
Pun pariu că gagicile nu se dau deloc în vânt după tine, aici în Stepford,
în oraşul ăsta amărât.
— De unde ştii?
Am călcat peste o rădăcină şi geanta mi se izbi de şold
— Ştiu eu. Îmi aruncă o privire peste umăr, şi aproape că nici nu i se
vedea rânjetul de păr. Nu mi-ai zis dacă-ţi place să joci biliard.
— Nu, nu-mi place.
Mă simţeam din nou puţin vinovată. El încerca să fie drăguţ cu mine.
Există câte un specimen în fiecare şcoală. Unul care crede că are şanse mai
mari cu fetele nou-venite.
— Dar azi o să te bat la fundul gol.
M-am hotărât să mai aştept până să caut locul unde se întâlneau
pasionaţii de paranormal. Probabil că tata mi-ar oferi o altă versiune a
Discursului dacă m-aş duce să-l caut singură. S-a întâmplat o dată în Dallas,
când m-a găsit stând de vorbă cu un spiriduş, o creatură cu urechi ascuţite şi
ochi bulbucaţi, şi făcându-ne cinste unul altuia cu pahare cu cola. Atunci
aproape că şi-a ieşit din fire…
— Bine. Nici măcar nu părea să se simtă jignit Dacă poţi, Dru.
M-am gândit dacă să-i spun că tata mă învăţase să joc biliard când
rămăsesem fără bani, dar m-am hotărât să nu-i zic. Poate că dacă-l făceam
să se simtă stânjenit, mă lăsa în pace.

Sper să vă placă la fel de mult ca și mie ! ❤

Next când am timp !