Altfeli de îngeri

Capitolul 6

Mallul era deschis, căci ieşiseră pe străzi plugurile de zăpadă.
Drumurile principale erau curăţate. Pe aici iarna era luată în serios. Dăduseră peste tot cu sare, nisip şi curăţaseră străzile cu simţ de răspundere. Şi
autobuzele mai circulau încă.
Viaţa nu stă în loc aici în prerie din cauza unei mici ninsori. Tot trebuie
să se asculte muzică ambientală, la urma urmei, şi, dacă s-ar închide
mallurile, unde s-ar mai auzi aşa ceva?
Mă uitam fix la cana de cafea de la McDonald. Era plină cu lichid
aburind şi stătea pe masă fără să-mi trezească nici un interes. Mă usturau
ochii. Parcă aveam nisip în ei. Mă frecasem bine de tot ca să scap de
duhoarea creaturii şi aruncasem în grabă nişte haine pe mine, îmi îndesasem
în geantă toţi banii pe care-i găsisem – portofelul tatălui meu dispăruse, era
probabil pus bine undeva în camioneta lui sau, şi mai probabil, cineva i-l
luase – şi o zbughisem de acasă, nu înainte de a opri căldura. Nu ştiu nici eu
de ce făcusem asta. Uşa din spate era distrusă şi duhoarea era de nedescris,
la fel de pregnantă ca grăsimea vegetală Crisco.
O fi auzit cineva împuşcăturile? Nu credeam – nu se auziseră sirenele
maşinii de poliţie şi casa noastră era izolată de celelalte, de parcă ar fi fost
ciumată. Noi nu auzeam nimic de la vecini şi aşa îi şi plăcea tatălui meu. Şi
mai era şi zăpada care înăbuşea toate zgomotele.
Dacă m-ar fi omorât, n-ar fi ştiut nimeni. Aş fi zăcut acolo şi…
Creierul mi se opri, împotmolindu-se ca un motor înecat. M-am
cutremurat şi scaunul de plastic scârţâi. Mallul era foarte luminat şi oamenii
îşi vedeau nestingheriţi de cumpărături, fără să ştie că în livingul meu era un
zombi în descompunere. Puţin mai jos de zona restaurantelor era o fântână
arteziană. Apa curgea cu sonoritate pe plăcile de beton şi oţel sculptat şi
sudat Art Deco.
Cana de hârtie cerată era un cerc alb cu o elipsă maronie înăuntru, o
structură conică, aspră. Puteam s-o desenez. Aveam caietul de desen în
geantă, îndesat în grabă, ca toate celelalte lucruri.
Mi se părea o idee bună să desenez, doar că nu puteam s-o fac atâta
timp cât mâinile îmi tremurau aşa de tare. Mă străbătu din nou un fior. N-aş fi
putut să spun cu ce eram îmbrăcată. Ştiam doar că mă schimbasem după ce
scăpasem de substanţa vâscoasă de pe mine.
L-am împuşcat. L-am împuşcat pe tata.
Îmi tot venea în minte imaginea – ochii lui albaştri, cu albeaţa putredă,
care mă priveau fix, şi scânteia roşie ca sângele dănţuind în adâncul pupilei
întunecate, care nu mai era perfect rotundă, ci începuse să se franjureze pe
margini, pe măsură ce ţesutul murea. Imaginea pistolului care îmi ricoşa în
mână. Duhoarea.
Mi-am dat seama că scânceam din nou, însă sunetul înfundat care-mi
ieşea din gât era acoperit de cel al fântânii. M-am controlat. Nu-mi permiteam
să atrag atenţia.
Doar ce-mi omorâsem tatăl.
Bună ziua, domnule poliţist. Mă puteţi ajuta? Tata s-a transformat într-un zombi. Ştiţi, noi mergem din loc în loc şi omorâm fiinţe care nu sunt reale
şi care de data asta au ripostat. Am mare nevoie de un loc unde să stau dar
puteţi să vă asiguraţi că am apă sfinţită sau ceva de genul ăsta acolo unde mă duceţi? Şi nişte gloanţe suflate cu argint. Ar fi drăguţ din partea
dumneavoastră. Da, ar fi mişto. Mersi. Şi dacă tot sunteţi aşa drăguţ, le puteţi
spune tipilor cu cămăşile de forţă că sunt sănătoasă la cap? Mi-ar fi de mare
ajutor.
Cafeaua tremură în cană când i-am atins buza cu degetele. În curând
mallul urma să se pregătească de închidere. Nu era sfârşit de săptămână.
Unde să mă duc? Nu puteam să iau o cameră la hotel cu actele pe care le
aveam asupra mea; poate doar dacă îmi încercam norocul în partea rău
famată a oraşului, şi m-ar fi costat mai mult decât eram dispusă să cheltuiesc
acum. Că veni vorba de bani, eram nevoita să găsesc o cale să fac rost de
mai mulţi bani dacă urma să fug, şi…
Nici măcar nu puteam să mă gândesc aşa de departe.
L-am împuşcat pe tata. Iisuse, l-am împuşcat pe tata.
Simţeam cum mă îneacă lacrimile fierbinţi. Scrijelitul de la fereastră pe
care încă îl mai auzeam în urechi se preschimbă în scârţâitul scaunului de
plastic ieftin din faţa mea. Cineva îl trăsese şi se aşeză, rânjind la mine de
sub o claie de păr negru şi creţ.
— Aici erai! Ai chiulit două zile la rând. Cineva să sune la poliţie!
Graves puse un pahar cu Orange Julius pe masă – alesesem un loc
lângă perete şi tresăream ori de câte ori trecea cineva prin spatele meu spre
toaletă. De unde stăteam aveam un câmp vizual bun, şi în spatele scaunului
meu aşezaseră un ghiveci cu o plantă de plastic. Foarte drăguţ din partea lor.
Acum nu mă mai holbam la cana cu cafea, ci la Băiatul Goth. La ureche
îi atârna un cercel de argint cu un craniu şi două oase aşezate în X. Am simţit
o uşoară satisfacţie că puteam în sfârşit să văd ce era, dar aceasta fu
înăbuşită de panica ce mă cuprinse şi-mi făcu inima să bubuie.
El scutură din cap, dându-şi părul vopsit negru-tăciune din ochi. Acum
ochii lui erau mai degrabă verzi decât căprui, cuibăriţi în cel mai puţin vizibil
pliu epicantic posibil. Era de invidiat pentru pielea lui netedă, de culoarea
caramelului.
— Salut!
Rânjetul îi dispăru brusc de pe buze, de parcă i l-ar fi smuls cineva. Azi
era îmbrăcat cu un tricou cu KISS şi obişnuita lui haină neagră, şi când îşi
puse mâinile pe masă am văzut că purta mitene negre. Crucifixul răsturnat
îmi făcu cu ochiul de pe lănţişorul lui de argint şi inima mi se urcă din nou în
gât, fără nici un sens.
— Eşti bine?
Aproape că am izbucnit în râs. Nu eram bine. Nici măcar pe aproape.
Ba eram chiar cât de departe se poate de noţiunea de bine. Mi-am îndreptat
din nou privirea spre cana cu cafea.
— Iisuse! Ce s-a întâmplat?
Se aplecă spre mine, sprijinindu-şi coatele pe masă. Aproape că am
tresărit.
Nu te apropia prea mult de mine. Doar ce l-am împuşcat pe tata.
— Hei, Dru! Hei! Pocni din degetele lungi şi maronii. Hello! Aici sunt. Ce
s-a întâmplat?Oh, Dumnezeule!
Nodul pe care-l simţeam în gât coborî după o scurtă luptă. Am înghiţit
în sec de două ori şi mi-am recăpătat vocea. Era slabă şi tremurândă, dar era
totuşi vocea mea.
— Du-te naibii de-aici!
Sprâncenele i se arcuiră. Îşi dădu părul pe după urechi şi acum părea
un puşti cum stătea şi se holba la mine. Strânse din buze şi am avut impresia
că o să se ridice şi o să plece. Însă se rezemă de spătarul scaunului,
aranjându-şi picioarele lungi şi stângace cât mai confortabil posibil, şi luă
paharul în mână. Sorbi lung din ce o fi avut el acolo şi ochii lui aruncau acum
licăriri verzui-aurii, captând lumina neonului.
Graves stătea liniştit, ca şi cum ar fi avut tot timpul din lume la
dispoziţie.
Într-un final, am luat şi eu cana cu cafea în mână. Mi se părea un gest
potrivit. Poşirca dinăuntru era rece ca gheaţa, dar tot era mai bună decât
putoarea creaturii pe care o mai simţeam încă în gură. Am luat o înghiţitură,
am pus ceaşca la loc şi m-am strâmbat. Faţa mi se schimonosi şi era cât pe
ce să vomit zaţul rece cu gust de cenuşă.
El nu făcu nici o mişcare.
Ascultam acordurile plăcute ale muzicii care se auzea la difuzoare,
încercând să identific melodia. Degeaba. Era un fel de imn pop strangulat de
zeii industriei. Cuvintele mi se opreau în gât. Nu puteam să spun nimănui ce
se întâmplase.
Cine m-ar crede? Doar din cauza asta e diferenţa dintre Lumea Reală,
lumea întunericului, şi cea normală. Oamenii nu vor să ştie – iar creaturile
care mănâncă oameni, cărora le creşte blană sau care prezic viitorul nu vor
ca oamenii să ştie. E un mariaj perfect, plin de minciuni.
Simţeam din nou un nod în gât. Trebuia să spun ceva. M-am aplecat
spre el, sprijinindu-mi şi eu coatele pe masă.
— Nu pot să mă duc acasă la noapte.
Poticneala din vocea mea se transformă aproape într-un suspin.
Sprâncenele i se uniră. Erau periculos de aproape de a forma o singură
sprânceană. Presupun că nu-l ţinuse nimeni cu forţa ca să-i jumulească omida
care urca spre frunte. Cercelul sclipi.
Graves sorbi din nou din pahar. Sprânceana-omidă i se undui. Împinse
paharul la loc. Am observat că avea pielea de la încheieturile degetelor
crăpată. Probabil că, după mintea lui, gagicile nu se dau în vânt nici după tipii
care folosesc cremă de mâini.
— OK, spuse el încet. Ai unde să stai?
Am clipit.
Oh, nu. Iisuse! Nu încerca să-mi rezolvi tu problemele. Habar n-ai care e
treaba.
— Găsesc eu un loc.
Nu minţeam. Chiar dacă aş fi fost nevoită să mă întorc acasă. Gândul
mă făcu să simt un fior rece pe şira spinării. E posibil oare să fi chemat cineva
poliţia? Nu, m-ar fi prins la baie. Dar ningea. Poate că poliţia nu a putut să ajungă la noi acasă cu tot viscolul ăsta. Şi zăpada făcea lucruri amuzante cu
sunetele. Plus că eram destul de izolaţi.
Rotiţa de hamster din capul meu începu să se învârtă în timp ce
încercam să privesc lucrurile din acest unghi, dar se împotmoli din nou.
Te descurci foarte bine, Dru. Tocmai ce ţi-ai împuşcat tatăl. Cum o să
explici asta poliţiştilor?
Păi, practic, ţinând cont de cât de repede putrezesc zombii, n-ar mai fi
de explicat decât uşa dărâmată şi gaura de glonţ din perete. Aş putea să
spun că era deja acolo când ne-am mutat, că tata lucra noaptea şi din cauza
asta n-a putut să răspundă la uşă…
Suspinul sec ce îmi scăpă din gât mă luă şi pe mine prin surprindere.
Mi-am încrucişat braţele peste stomac şi m-am ghemuit, sprijinindu-mi
fruntea de masa rece şi alunecoasă. Era o senzaţie plăcută. Aproape la fel de
plăcută ca cea pe care ţi-o dă porţelanul rece al vasului de toaletă când ţi-e
rău de nu mai poţi.
Stomacul mi se întoarse din nou pe dos.
Să nu vomiţi, Dru! Să nu cumva să îndrăzneşti să vomiţi aici!
Vocea tatălui meu îmi răsuna în cap, mantra obişnuită, în timp ce mă
luptam cu sacul greu de box.
Dă-i bătaie, scumpo! Hai! Încă una pentru tati. Hai, scumpo, nu aşa
facem treabă. Încă una pentru mine! Hai! Dă-i bătaie!
— Iisuse! Şopti Graves. După voce, acum părea mult mai mare decât
un elev de clasa a zecea. Cât de gravă e situaţia?
Îmi clănţăneau dinţii. Aproape că m-am înecat râzând.
Cât de grav e? Habar n-ai tu cât de grav e. Nici nu-ţi trece prin cap.
Atât de grav e.
— Pleacă de-aici! I-am spus eu, fără să-mi ridic capul de pe masă.
Cum reuşisem oare să mă leg la şireturi? Nici măcar nu-mi mai
aminteam când mă îmbrăcasem. Era lume aici la mall. Cu ce eram
îmbrăcată?
Cu blugi. Simţeam că aveam şi şosete. Eram încălţată cu bocanci. Am
tras de marginea tricoului şi am văzut că era roşu. Purtam haina militară de
schimb a tatălui meu şi în buzunarul drept simţeam ceva greu, ceva ce
trebuia să fie o armă letală.
Iisuse, sunt înarmată în public! Tata m-ar omorî pentru asta.
— Dru? Făcu el, şi vocea lui era mai profundă. Cât de grav e? Chiar nu
poţi să te duci acasă?
Am clipit. Aveam şi mănuşi în mâini, şi cineva vorbea cu mine. Am
ridicat capul. Totul reveni la normal, culorile şi sunetele nu mi se mai păreau
că se scurg ca acuarelele pe sticlă. Vizavi de unde stăteam noi se vedea
Orange Julius şi mi se păru deodată luminiţa de la capătul tunelului.
Îmi mirosea a cartofi prăjiţi şi grăsime încinsă. Voiam să mănânc.
Stomacul îmi ghiorţăi atât de tare încât m-am ghemuit, sperând că n-o să se
audă.
Graves se foi din nou, apoi îmi împinse paharul de hârtie cerată peste
masă.— Ia o gură. Cafeaua ţi s-a răcit.
Avea aceeaşi voce calmă care semăna ciudat de mult cu a unui adult.
Nu se sesiza nici o izbucnire adolescentină în cuvintele lui.
Am înşfăcat paharul şi am început să trag din pai. Gustul de căpşuni şi
îngheţată artificială îmi explodă pe limbă, reuşind să îndepărteze putoarea de
mort readus la viaţă.
Graves se ridică, deşirat cum era, împingând scaunul la loc cu un
scârţâit discordant.
— Aşteaptă aici, bine? Vin imediat.
Am dat din cap şi-am mai luat o înghiţitură zdravănă. El se îndepărtă.
Picioarele lungi de greiere îl ajutau să se mişte repede. Până să termin eu
băutura dulce, Graves se întoarse şi puse o tavă pe masă. Adusese un
cheeseburger cu şuncă şi cartofi prăjiţi şi un milkshake de vanilie la care m-
am repezit imediat. Am înfulecat burgerul din două înghiţituri aproape.
Graves se aşeză sprijinindu-se de spătarul scaunului şi începu să bată
darabana pe marginea mesei. Nu-şi dădu haina jos, dar luă şi el câţiva
cartofi. Adusese până şi pliculeţe de ketchup şi singurul motiv pentru care nu
m-am atins de ele era fiindcă doar gândul la substanţa roşie şi vâscoasă care
se afla înăuntru făcea să-mi vină mâncarea înapoi.
Am sorbit şi ultima înghiţitură de milkshake şi mi-a venit să vomit.
Graves fredona melodia care se auzea în difuzoare, bătând tactul pe
marginea mesei. Nu ţinea ritmul, dar acest lucru nu părea să-l deranjeze prea
mult.
— Mersi, am spus într-un final, dându-mi părul pe după urechi.
Onduleurile se făcuseră iar cârlionţi mici.
— Stai liniştită. Ridică din umerii osoşi. Prima dată e gratis. Uite ce e,
chiar nu poţi să te duci acasă? Ce s-a întâmplat?
L-am împuşcat pe tata. Dar nu-i nimic, era una dintre creaturile moarte
şi readuse la viaţă.
Cheeseburgerul cu şuncă se lupta să iasă afară. I-am înăbuşit revolta
cu un râgâit încet care avea gust de produse lactate false şi vită un pic mai
puţin artificială.
— Nu m-ai crede dacă ţi-aş spune.
— Pune-mă la încercare.
Se aplecă în faţă, cu coatele sprijinite pe masă. Buzele i se subţiaseră şi
mă privea direct în ochi.
Mă holbam la mâna lui dreaptă, la felul cum îşi ţinea degetele pe masa
lucioasă. Avea unghiile roase până la carne. Încheieturile degetelor erau roşii
şi crăpate, ca şi cum ar fi stat foarte mult timp în frig. Cu toate astea, tot
avea o piele bună. Probabil că problema s-ar fi rezolvat imediat cu puţină
cremă de mâini.
Aş putea să-i desenez mâna. Pun pariu c-aş putea. Ar trebui să fac mai
multe umbre ca de obicei, ca să surprind toată textura.
— Pur şi simplu nu pot să mă duc acasă, m-am auzit şoptind. Nu până
mâine.
Poate nici după. Nu ştiu.Graves tăcu câteva clipe. Mâna cu care bătea tactul se încorda. Muzica
de fundal creştea în intensitate, se auzeau cornuri şi sintetizatoare, răsunând
în zona restaurantelor ca zgomotul din capul meu. În sfârşit, reuşisem să
identific cântecul. Era o interpretare inofensivă a melodiei Highway to Hell a
celor de la AC-DC. Tatălui meu îi plăcea genul ăsta de muzică. În fiecare oraş
nou în care soseam, era datoria mea să găsesc posturile de radio care
difuzau muzică veche şi rock clasic. Nu ştiam însă ce părere ar fi avut tata
dacă ar fi auzit una dintre melodiile lui preferate transformată într-o piţigăială
la difuzoarele din mall.
N-o să mai aibă nici o părere de acum încolo, Dru. Am simţit cum mă
podidesc din nou lacrimile. Mi-am tras nasul, am înghiţit cu noduri şi i-am
aruncat o privire fioroasă lui Graves, provocându-l să comenteze ceva despre
smiorcăiala mea.
Într-un final, Graves se lăsă din nou pe spate, luându-şi mâna de pe
masă.
— Ai unde să dormi?
Aş vrea eu.
— O să găsesc ceva.
Mă cazez la vreun hotel ieftin sau mă plimb toată noaptea cu
autobuzul. Sau ceva de genul.
Între noi se lăsă tăcerea. Am auzit un râset ascuţit, ca un croncănit de
cioară, şi am aruncat o privire spre Orange Julius. Erau două tipe blonde care
chicoteau cu mâna la gură. Aveau cu ele şi doi tipi macho, un tip voinic
brunet pe care-l văzusem la şcoală şi altul care ai fi zis că e fratele sau
verişorul lui.
Mă simţeam atât de departe de ei. Nişte adolescenţi cât se poate de
normali, care se purtau ca nişte idioţi în faţa unui fast-food. Tipul brunet o luă
în braţe pe una dintre tipe şi o ridică. Ea scoase un ţipăt şi râse, un sunet ca
şi cum ai fi aruncat nişte monede pe jos. Cămaşa i se ridică şi i se văzu
curbura suplă a mijlocului. Afară ningea şi în livingul meu era un zombi mort,
şi uite-o şi pe fata asta, îmbrăcată ca o uşuratică, cum râde în hohote.
Am încleştat pumnul şi am tras adânc aer în piept.
— Ştiu eu un loc, spuse Graves încet, aplecându-se peste masă. Îşi
propti pe ea coatele ascuţite şi-şi sprijini bărbia în pumn. Dacă vrei.
Oh, Iisuse. Nu acum!
— De ce peste tot trebuie să fie un tip care crede că poate să se aleagă
cu ceva de la fata nou-venită?
Unghiile mi se înfigeau în palmă.
— Peste tot e la fel, fir-ar să fie! Se găseşte câte unul care să se creadă
mană cerească pentru cei nou-veniţi.
— Te-am întrebat doar dacă vrei un loc unde să dormi. Graves ridică din
umeri în defensivă. Iisuse!
Pe urmă mi-a părut rău. Nu era vina lui că la mine acasă era un zombi
mort. Uşa din spate rămăsese deschisă. Avea să se facă ger în casă până a
doua zi dimineaţă. Nici nu se punea problema să mă duc acasă înainte să se
lumineze.Şi atunci ce-o să faci, Dru? Vocea tatălui meu îmi răsuna în cap, ca şi
cum mă supunea unui test. Ce-o să se întâmple atunci? Ai nevoie de un plan.
Acum tu iei deciziile.
Graves încă trăgea cu ochiul la mine Ochii lui verzi, care acum erau
parcă o nuanţă mai închisă, se iveau de sub claia de păr creţ. Cercelul îi luci
din nou, ca o săgeată oţelită de lumină.
— Scuze.
Mă durea gâtul. Oare cât de tare ţipasem? Auzise oare cineva
împuşcăturile? Nu puteam să nu mă întreb.
— Am avut o zi proastă.
— Nici o problemă, spuse el şi respinse cu un gest al mâinii scuzele
mele.
Haina îi foşni când se foi în scaunul de plastic scârţâitor.
— Deci o să te duc undeva unde poţi să dormi la noapte, într-un loc
sigur. OK?
— Cât mă costă?
Aveam nişte bani – de obicei, tata nu rămânea fără bani; banii lichizi
erau vitali pentru stilul nostru de viaţă. Dar dacă tata murise de-
adevăratelea, trebuia să am grijă de banii pe care-i aveam şi să mă asigur că
pot să fac rost de mai mulţi înainte să mă apuc să arunc cu ei în dreapta şi-n
stânga.
Portofelul lui dispăruse. Era posibil să-l fi ascuns în maşină. Dar…
— Ţi-am mai spus, prima dată e gratis. Aruncă o privire prin fast-food
Vrei să joci air-hockey? E o metoda bună să te facă să nu te mai gândeşti la
ale tale.
Nu ştiu cum aş putea să nu mă mai gândesc la creatura de acasă,
puştiule. Dar măcar aveam ceva de făcut. Nu puteam să stau aici până
închidea mallul. Aş fi cedat. Sau aş fi început să plâng. Sau aş fi făcut ceva
care sigur ar fi atras atenţia asupra mea.
— Sigur, m-am auzit spunând.
Graves se lumină la faţă.
— Super! Ai terminat de mâncat?
Mi-am tras scaunul şi am simţit cum mi se contractă spatele când m-
am ridicat cu greu, înfiorându-mă de durere şi trăgând adânc aer în piept.
Probabil că făcusem o întindere când încercam să fug de creatura din casă.
— Da. Graves?
— Îhî?
Scutură din cap şi părul îi căzu din nou peste faţă, însă zâmbetul tot i
se mai vedea. Acum părea puţin mai matur, fiindcă zâmbetul îi brăzda riduri
pe chipul de copil.
— Mersi.
Cuvântul nu era potrivit şi am căutat altceva.
— Mişto mănuşi.
— Ei, ce ştii tu. Graves luă tava şi cana cu cafea rece ca gheaţa. Ridică
din sprânceană, apoi, când mă aşteptam mai puţin, îmi făcu cu ochiul.
Gagicile se dau în vânt după tipii cu mănuşi.Chiar a reuşit să mă facă să râd. Asta da minune!