Altfeli de îngeri

Capitolul 8

Se înnopta repede şi, când Graves hotărî că nu mai era nici un pericol,
am ieşit amândoi din ascunzătoare şi m-am lăsat condusă prin labirintul de
holuri. Mallul era părăsit şi luminile stinse în mare parte. Opriseră şi fântâna
de la primul etaj, care era acum tăcută şi încremenită. Tăcerea învăluia zona
restaurantelor unde scaunele fuseseră puse pe mese, mergea în vârful
degetelor pe coridoare şi înfăşura magazinele cufundate în beznă. Aici nu se
mai auzea vântul. Puteam la fel de bine să spunem că suntem pe altă
planetă.
Graves se aplecă peste balustrada care-i venea până la talie şi scoase
un sunet dezarticulat care se răspândi spre mezanin, ricoşând din podea şi
tavan. Ecoul care îi răspunse era distorsionat într-un mod ciudat. Graves
ascultă rezultatul cu un aer satisfăcut
— Vezi? E eliberare pură. Fă şi tu la fel!
Am scos un strigăt războinic asurzitor, ca cele pe care le scoteam când
boxam cu tata sau când îmi făceam exerciţiile kata. Graves se dădu un pas în
spate, dar ţipă şi el odată cu mine. Ţipătul meu se transformă în râs, şi al lui
la fel şi începu să mă împungă cu umărul lui osos, aproape să mă dărâme. L-
am împins şi eu şi cred că atunci am început să mă gândesc la el ca la un
prieten, nu ca la un tip oarecare. Ecourile glasurilor noastre se stinseră.
— Câteodată mă joc de unul singur în sala de jocuri, spuse el cu un aer
meditativ, şi ochii îi scânteiară în semiîntuneric. E plăcut să ai pe cineva
lângă tine. Vrei să jucăm air-hockey?
Doar gândul mă făcu aproape să mă cutremur.
— Nu, mersi.
Încă mă mai durea încheietura, ca să nu mai vorbesc de julitura pe care
mi-o făcusem de la covorul din sufragerie. Şi nici cu spatele nu stăteam prea
bine, cu toate că mă folosisem de flaconul antic de Tylenol pe care Graves îl
avea pitit prin baie.
— Nu pot doar să mă plimb pe aici?
— Sigur că da. Mă duc să verific ceva. Nu te apropia de Sears, ultima
dată când m-am uitat aveau o cameră care funcţiona.
Rânji, apoi se întoarse pe vârful picioarelor şi o luă la pas. Mergea săltat
şi haina lungă şi neagră îi flutura la spate.
Am stat pe loc câteva minute cu ochii închişi. Haina tatălui meu era
grea şi călduroasă. Mallul era întunecat, nu se vedeau decât luminiţele de noapte în vitrinele magazinelor. Magazinele erau protejate cu uşi de zăbrele,
de la dispozitive rulante de fier până la uşi de sticlă care împiedicau
fantomele nopţii să fure din magazin. Gândul că puteam fi prinsă îmi dădu
fiori. Dacă ar apărea vreun poliţist, aş fi arestată pentru posesie de armă şi
Dumnezeu mai ştie pentru ce.
Nu-ţi mai face griji, Dru. Am oftat şi muşchii cefei mi se detensionară
pentru câteva clipe. Simţeam că-mi lipseşte ceva fără geantă, dar nu puteam
s-o car peste tot după mine.
Dacă ar exista pericolul să fii prinsă, Graves n-ar mai fi aici. E destul de
isteţ, doar.
De fapt, era enervant de deştept. Nu arăta ca un tocilar căruia îi plăcea
matematica. Mă întrebam dacă nu cumva aspectul lui goth era doar de
camuflaj. Nu întâlneşti la orice pas un adolescent care să vrea să se facă
profesor universitar de fizică. Probabil că avea o minte raţională şi că i s-ar
părea că sunt de tot râsul dacă începeam să-i povestesc despre unele dintre
lucrurile pe care le văzusem.
Oricum, ce-mi păsa mie? Doar nu avea să fie o prezenţă permanentă în
viaţa mea.
Tu ai alte probleme. Începe prin a-ţi da seama cum s-a transformat tatăl
tău într-un zombi.
Trebuia să mă întorc acasă şi să umblu prin cărţile lui, să fac nişte
cercetări. Cel de-al doilea şi ultimul grup de zombi peste care dădusem
fusese cel de lângă Baton Rouge. Şi acolo fusese vorba de magie voodoo
curată, aşa cum fusese şi în cazul tipului din Carolina de Sud, care nu era de
loc din Vestul Mijlociu. Posibil să mai existe şi alte lucruri în cărţile despre
zombi la care nu ne uitasem ultima dată pentru că nu fusese nevoie.
Fusesem prea ocupată cu dezlegarea blestemelor ca să fiu foarte atentă la
tata când omora din nou zombii.
Cărţile erau în living. Oare vecinii auziseră împuşcăturile? Gândul îmi
producea aceeaşi senzaţie ca atunci când dai cu limba peste un dinte care te
doare. Singurul răspuns pe care puteam să mi-l dau era că probabil nu
auziseră nimic, căci nu fusese nici urmă de poliţie când plecasem. Dar
totuşi…
Nu ştiam aproape nimic şi dacă mă furişam printr-un mall în toiul nopţii
nu aveam să aflu nici un răspuns.
La ce te gândeşti, de fapt, Dru? M-am întors la stânga şi mi-am băgat
mâinile în buzunar. Simţeam povara rece a armei la încheieturile degetelor de
la mâna dreaptă. Dacă trăgeam adânc aer în piept, simţeam miros de balsam
de rufe şi mirosul vag al aftershave-ului tatălui meu. Nu-mi aduse însa nici pe
departe alinarea pe care trebuia să mi-o aducă.
Am pus capul în piept şi am luat-o la pas de-a lungul coridorului, am
trecut pe lângă Hillshire Farms – de unde răzbea mirosul de carne afumată şi
brânză topită chiar şi prin uşa de sticlă – şi pe lângă un magazin dintr-un lanţ
de magazine care vindeau tone de bijuterii ieftine. Aproape că bocancii mei
nici nu se auzeau pe mocheta industrială cu fir scurt şi tare. Şi mai era şi
întuneric.Era plăcut să stai aici după ce se închideau toate magazinele. Liniştea
era infinită şi moale şi te învăluia ca o plapumă de puf delicat.
Semiobscuritatea era liniştitoare. Nu era nimeni să mă vadă dacă zâmbeam
sau mă încruntam, nimeni care să se uite cu ce sunt îmbrăcată, nimeni pe
care trebuia să-l mint sau de care să mă feresc. Puteam să mă holbez la
vitrine sau să mă opresc în faţă la Victoria's Secret şi să examinez
manechinele fusiforme îmbrăcate în lenjerie intimă, luminate pe timpul
nopţii, şi nimănui nu i s-ar părea că sunt ciudată.
Dar nu era aşa de mişto cum credeam eu că poate să fie. Cam după
vreo zece minute de colindat prin mall, am început să mă neliniştesc puţin.
Aici nu se auzea nici măcar vântul. De atâta linişte, în minte îmi veneau
grămadă alte sunete. Sunete pe care mi le aminteam.
Cum ar fi degetele descărnate care băteau în fereastră, sau mugetul
hidos, care-ţi zgâria timpanul, pe care-l scotea creatura prin beregata
îngheţată.
Cineva l-a transformat într-un zombi. Evitasem să mă gândesc la asta
de când apăsasem pe trăgaci în disperare.
Nu se întâmplă pur şi simplu să te împiedici, să cazi, şi să te transformi
într-una din fiinţele sculate din morţi. Cineva îi făcuse asta. Dar cine? Probabil
aceeaşi creatură pe urmele căreia umbla tata.
Era vorba de cineva sau de ceva? Oare creatura din spatele uşii din vis?
Eram foarte sigură că visul meu fusese real şi că asistasem la ultimele clipe
din viaţa tatălui meu pe pământ.
Ceea ce mă duse cu gândul că era posibil să încep să vise lucruri
îngrozitoare. Şi nu era un gând prea reconfortant. N-avea să fie prea
distractiv dacă era adevărat ce bănuiam eu. Bunica nu mă învăţase prea
multe despre vise; eram prea ocupate în timpul zilei. Nu mi-a spus decât că:
Visele sunt prieteni mincinoşi, scumpa mea Dru. Ele nu-ţi arată ce ai nevoie
sau ceva sigur, ci în mare parte nimic concret în care să te poţi încrede. Doar
scenarii posibile, atâta tot.
M-am oprit în faţa magazinului cu filme şi mi-am frecat fruntea cu podul
mâinii stângi. Oare dacă frecam destul de tare, nu-mi venea vreo idee care să
mă ajute să repar golul imens din lume?
Nu trebuia să se întâmple astfel de lucruri. Era ca un coşmar care se
repeta cu regularitate, doar că era real. Tata murise. Era mort de-a binelea,
nu doar plecat toată noaptea, urmând să se întoarcă în zori plin de sânge şi
stors de puteri. Dispăruse pe vecie, irevocabil.
Ca mama. Ca bunica.
Rămăsesem singură. Faptul că fusesem pregătită să-mi port singură de
grijă nu mă încălzea deloc. Îl voiam pe tata înapoi.
Eram pe punctul de a mă lăsa purtată de acest gând, când am auzit
ceva ce n-ar fi trebuit să aud, care mă făcu să încremenesc locului, holbându-
mă la ecranele goale ale televizoarelor care în timpul programului rulau filmul
pe care angajaţii primiseră ordin să-l pună în săptămâna respectivă. Propria
mea reflexie – părul negru şi creţ şi dezordonat, ochii măriţi, obrajii palizi şi strălucitori şi haina de camuflaj a tatălui meu – se holba la mine, reprodusă în
fiecare uşă de sticlă.
Bubuitura şi clinchetul de sticlă spartă fură urmate de un crănţănit şi de
un mârâit sonor, de tonalitate joasă, care nu-mi zgârie doar timpanele, ci îmi
sfredeli şi creierul. Am simţit o durere cruntă în spatele ochilor şi am căzut
prinzându-mă de vitrină cu mâna stângă şi sprijinindu-mă cu fruntea de ea.
Zdruncinătura îmi făcu dinţii să clănţănească puternic. Îmi veni în gură un
gust metalic de sânge când inima începu să-mi bată cu putere. O simţeam
bătând nebuneşte în piept şi în burtă. Începusem să văd puncte negre
dănţuind în faţa ochilor.
M-am trezit în genunchi, alungând din minte mârâitul îngrozitor de mai
devreme. Durerea a dispărut la fel de repede cum a apărut şi acum eram
doar dezorientată.
Ridică-te, Dru! Se auzi vocea poruncitoare a tatălui meu. Ascunde-te!
Acum!
Am respirat aşa cum mă învăţase bunica, retrăgându-mă mintal în
mine, ca o minge compactă. Mârâitul alunecă într-un registru de tonalitate
mai joasă, fizic, şi am ridicat capul scrutând cu ochii apoşi coridorul lung şi
pustiu care nu era întrerupt decât de ghivece cu plante, băncuţe şi cărucioare
pline cu diverse porcării care fuseseră acoperite peste noapte. Se vedea o
scânteie roşiatică ce se strecura pe lângă pereţi şi am auzit ceva pârâind.
Acum că nu-mi mai răsuna în cap vocea creaturii, puteam să gândesc.
M-am furişat în patru labe la adăpostul unui ghiveci imens în care era un
palmier, probabil artificial. Simţeam miros de fum. Nu eram sigură dacă era
fum adevărat sau dacă era doar imaginaţia mea care reacţiona astfel la frică.
Am băgat mâna dreaptă în buzunar, unde am simţit pistolul greu şi rece, şi
m-am mai liniştit. L-am scos afară uşurel şi am tras piedica în timp ce
mârâitul se înteţea, în acelaşi timp desfăcând ghemul din mintea mea în care
mă refugiasem cu toată fiinţa.
Un alt lucru pe care nu ţi-l spune nimeni despre astfel de situaţii este
despre senzaţia acută de urinare pe care o simţi. Voiam neapărat să găsesc o
toaletă. Îmi simţeam deodată vezica dureros şi incredibil de plină. Dar nu era
timp pentru aşa ceva – m-am răsucit într-o parte şi-am tras cu ochiul pe
coridor.
Orice ar fi, a spart o vitrină de la etajul al doilea. Atunci am realizat că
intrările de la ultimul nivel al parcărilor erau situate la etajul al doilea şi că
una dintre ele se afla cam la sfertul acestei aripi de mall. Era chiar după
magazinul cu loţiunile care miroseau ciudat.
Ce naiba? Am tras aer în piept şi am simţit gust de fum şi încă ceva,
ceva rece ca gheaţa şi proaspăt, cu iz de fier.
Aerul de afară.
Apoi l-am văzut strecurându-se, lung şi subţire, făcând umbre
mişcătoare. Era cam de mărimea unui ponei, acoperit cu păr ciudat şi lucios,
ca o căţea mare şi lăţoasă. Mă durea capul, aşa cum se întâmpla de fiecare
dată înainte de materializarea unui spirit, care seca aerul de toată căldura şi absorbea toată energia din mediu de care majoritatea oamenilor de-abia
dacă sunt conştienţi.
Am inspirat lacomă din nou o gură de aer, abţinându-mă să nu se audă.
Eram pe muchie de cuţit. Nu face zgomot, Dru! Mişcă-te cât mai încet. Nu e
deloc de bine.
Presupun că urma să primesc vreun premiu pentru observarea a ceea
ce era evident, chiar dacă o făceam numai în sinea mea.
Creatura care semăna cu un câine inspiră, fornăind. Avea nasul cât
Marele Canion. Când dădu aerul afară şi fălcile se căscară şi dinţii imenşi de
obsidian se frecară unii de alţii, scoase un sunet ca atunci când arunci un
chibrit peste benzină. Din umerii lui şi din şira spinării ieşi fum.
Era cuprins de flăcări. O flacără portocaliu-gălbuie îi pâlpâia pe spate,
întinzându-se pe blana sticloasă şi aruncând scântei pe jos. Fierbinţeala
ajunse până la mine. O simţeam în gât. Avea gust de plastic ars.
Creatura luase foc.
Ce proastă am fost. Am icnit. Nu m-am putut abţine. M-a auzit.
Roti capul cuprins de flăcări, orb, căutând. Apoi fornăi şi aerul fierbinte
pe care-l scoase pe nări se rostogoli pe coridor şi atinse frunzele palmierului
artificial sub care stăteam ascunsă. Foşnetul frunzelor fu înăbuşit aproape de
ghearele care scrijeliră podeaua când făcu o săritură amplă înainte.
Un câine în flăcări, de mărimea unui ponei de Shetland, care alerga
direct spre mine.
M-am ridicat, împleticindu-mă pe picioare. Gura mi se uscase şi
simţeam gust de cupru lichid vâscos. Am luat-o la fugă. Bocancii mei lipăiau
pe linoleum în timp ce creatura scoase un mârâit sub care se auzeau înfundat
trosniturile şi vâlvătaia focului, aruncând pe gură o duhoare fierbinte
impregnată cu sulf.
Am lăsat capul în jos, aproape fără să-mi dau seama că ţipam ca o
afurisită de majoretă dintr-un film de groază, şi am fugit să-mi salvez viaţa.