Altfeli de îngeri

Capitolul 5

Dacă n-ar fi sunat telefonul, aş fi stat acolo o veşnicie, holbându-mă
îngrozită, ca într-un coşmar, la creatura în care se transformase tatăl meu şi
care împingea în uşa din spate. Ţârâitul telefonului fu înăbuşit de zgomotul
lemnului crăpat, dar ceva din zbârnâitul distorsionat mă făcu să intru în
acţiune. Am slobozit un ţipăt de teamă ascuţit, de fată, şi am scăpat cuţitul
din mână. Zgomotul pe care l-a scos când a căzut pe linoleum se pierdu în
răcnetele creaturii care reuşise să doboare uşa şi care acum se uita fix la
mine. Aşa procedează zombii – dacă ceva le atrage atenţia, merg ca
teleghidaţi spre acel lucru şi nu se lasă până nu-l fac bucăţi.
Asta dacă nu cumva cel care i-a creat nu le-a dat şi o ţintă. În acest
caz, nu-i interesează altceva decât să se târască în cele mai întunecate
colţuri pe care le găsesc, evitând din instinct să fie observaţi, în timp ce-şi
croiesc drum spre obiectivul urmărit. Nu sunt ei prea isteţi, dar sunt hotărâţi.
Foarte hotărâţi.
Ar trebui să ştiu cum stă treaba, doar îl văzusem pe tata omorând
câţiva. Zombii sunt ca nişte gândaci – nu-i vezi decât atunci când se
înmulţesc şi se agaţă cu disperare de orice simulacru de viaţă care le-a fost
oferită prin contaminare sau magie neagră.
Am dat fuga din nou pe hol şi am zbughit-o spre sufragerie. Fiecare pas
mi se părea o veşnicie. Ghetele mi-au alunecat pe covor, m-am lovit de o
cutie, dar am apucat să mă năpustesc pe după colţ şi să intru în sufragerie, în
timp ce creatura scoase un muget nefiresc. Cei readuşi la viaţă nu pot să
vorbească, ci scot doar gemete şuierătoare, ca o vită chinuită de dureri
cumplite, sunetul pe care îl scoate aerul când este forţat prin corzile vocale
îngheţate, lipsite de viaţă. De obicei, când auzi acest sunet, e ultimul lucru pe
c

are-l vei auzi, căci zombii sunt surprinzător de agili când îşi văd în faţa
ochilor următorul prânz.
Ăsta e alt lucru care îi caracterizează. Da, poţi să redai unui mort ceva
ce seamănă cu viaţa, după ce spiritul a părăsit trupul, dar orice ai pune în
loc, sfârşeşte mereu prin a fi înfometat.
Pistolul de 9 mm era sub braţul scaunului pliant al tatălui meu, într-un
toc Velcro. M-am trântit cu putere la pământ şi am început să bâjbâi după el.
Eram prea grăbită ca să mă mai ridic, iar când am auzit zgomotul de paşi
târşâiţi şi zăngănitul sticlei sparte, nu mai nimeream să-mi mai descurc
picioarele. Creatura intră bâjbâind pe hol şi se auzi un zgomot de nedescris –
probabil că se împiedicase de vreo cutie.
Degetele mi se umflaseră ca nişte cârnăciori şi nu mai aveam
dexteritate. Am smuls pistolul rece de metal rupând tocul, şi scaunul se
învârti când l-am împins. M-am rostogolit pe spate, iar în cap îmi răsuna din
nou vocea tatălui meu: Uşurel, scumpo. Nu îndrepta pistolul spre nimeni dacă
nu intenţionezi să-l omori. Manevrează întotdeauna pistolul ca şi cum ar fi
încărcat.
Chiar speram să fie încărcat. Ştiam că probabil aşa şi era. Tata nu l-ar fi
lăsat acolo dacă n-ar fi fost încărcat. Eu trag cu arma de la nouă ani, şi chiar
şi bunica avea un pistol în casă şi ştiam să manevrez un pistol în siguranţă,
nu? Doar de-asta eram ajutorul tatălui meu. Ştiam cum să mânuiesc o armă
de foc, ce trebuie şi ce nu trebuie să fac. Creatura apăru de după colţ ca
teleghidată, fixându-mă cu ochii ăia îngrozitori, aproape putrezi, care acum
erau de un albastru lucios, necurat. O scânteie roşie i se aprinse în adâncul
pupilei şi am simţit duhoarea.
Zombii miros mai urât decât orice ţi-ai putea imagina dacă n-ai vânat
niciodată creaturile din partea întunecată a lumii. E o duhoare grea şi
gazoasă, de ouă stricate şi carne împuţită mâncată de viermi. Miros de
animal mort, mâncare stricată, transpiraţie şi vomă, toate adunate.
Am ţipat din nou, dar nu mi-a ieşit pe gură decât un şuierat, căci mi se
încleştase gâtlejul. Am îndreptat pistolul spre ţintă şi am apăsat pe trăgaci.
Clic.
Oh, la naiba!
Piedica era pusă. Creatura se năpusti spre mine, slobozind din nou
mugetul atonal…
apoi căzu.
Trage naibii odată piedica aia! Pipăiam pistolul căutând piedica, în timp
ce creatura se prăbuşi pe covor. Era plină de zăpadă, udă şi colcăind de
viermi, şi purta haina kaki care era preferata tatălui meu. Se împiedicase de o
cutie care bloca parţial intrarea în living.
Respiraţia mea se auzi aspră ca un croncănit de cioară când am reuşit
să trag piedica. M-am lăsat pe spate şi am ochit ţinta.
Ochii noştri se întâlniră. Creatura se ridică împleticindu-se pe picioarele
cu carnea putrezindă – era desculţ, unde îi erau bocancii?
— Întinse mâinile, şi bucăţi de carne putredă căzură pe picior. Duhoarea
îmi invada nările şi mă năpădi toată. Am icnit în clipa în care am apăsat pe
trăgaci.
Primul glonţ rată ţinta, sfărâmând o parte din peretele livingului. Încă
mai ţipam şi suspinam când creatura înainta, căzând spre mine, clănţănind
din dinţi. Deschidea şi închidea gura, exersând mişcarea de mestecare cu
care avea să-şi devoreze prada de vie. Am apăsat din nou pe trăgaci. Nici
măcar n-am auzit împuşcăturile, deşi probabil au fost asurzitoare. N-auzeam
decât suspinele mele.
Creatura se prăbuşi peste mine. Sângele negru şi vâscos mă împroşcă
pe faţă. Ardea ca un acid. Era rece ca zăpada de afară şi puţea îngrozitor.
Maxilarul îi clănţăni de două ori, se cutremură şi o substanţă neagră şi
scârboasă îi ţâşni din gură.
Încă mai ţipam. Nu puteam să respir destul de adânc, aşa că pe gură
nu-mi ieşea decât un scâncet ascuţit. Am apăsat pe trăgaci, dar se auzi
pocnetul sec ce mă anunţa că se golise încărcătorul.
Creatura era moartă de-a binelea. Avea o gaură în piept, formată din
mai multe găuri frumos grupate. Trebuie să-l nimereşti în inimă dacă vrei să
nu-şi mai revină. E ceva în legătură cu felul în care e alcătuit un zombi, căci
inima e cea care ţine tot corpul în mişcare – sau cel puţin aşa scrie în cărţi.
Dar eu nu mă gândisem la ce scria în cărţi. Eu doar făcusem exact ca la
antrenament, aşa cum mă învăţase tata.
Nu ţinti spre cap dacă ai de ales. Nu trage. Ţine strâns mâna pe trăgaci,
scumpo. În cap îmi suna vocea tatălui meu, cu acelaşi refren care se repeta
de atâtea ori, încât îl ştiam şi-n somn. Nu îndrepta arma spre cineva dacă nu
intenţionezi să-l omori.
Am început să mă zbat disperată, lovindu-l în cap cu arma de mai
multe ori, luptându-mă să mă eliberez de povara cadavrului. Scoţând un
scâncet ascuţit, m-am târât cât am putut de repede prin living până când am
ajuns în colţul cel mai îndepărtat de creatura îngrozitoare. Mâna stângă mi se
frecase de covor şi mă julisem. În dreapta aveam pistolul descărcat.
M-am sprijinit de perete şi m-am auzit bălmăjind. Cuvinte incoerente
ricoşau de pereţii albi şi goi. Mi-era frig şi eram plină de mizeria care mă
ardea şi duhnea.
Creatura zăcea cu faţa în jos. Pielea putrezită era străbătută de şanţuri
de substanţă vâscoasă. Duhoarea era de nedescris. Era îmbrăcat cu haina şi
blugii tatălui meu. După ce-l împuşti în inimă, un zombi putrezeşte destul de
repede. Chiar şi scheletul se descompune în cenuşă.
Am început să plâng.
Bolboroseala se transformase într-un cuvânt pe care-l repetam întruna.
— Tati? Tati? Tati!
Tata zăcea pur şi simplu acolo.
Sau, mai bine zis, zombiul zăcea acolo în faţa mea.