Altfeli de îngeri

Capitolul 7

— Faci mişto de mine, i-am spus pentru a cincea oară. În mall?
— E cald şi eşti în siguranţă. Se deschide destul de devreme ca să
ajungi la timp la şcoală mâine-dimineaţă. Graves îşi trecu mâna prin păr şi
verifică holul. Hai, vino!
Nu mai fusesem niciodată în culisele unui mall. Sunt nişte încăperi
imense, iar magazinele reprezintă doar o parte din ele. În spatele fiecărui
magazin şi de-a lungul întregului complex erau coridoare unde îşi ţinea
echipamentul personalul de întreţinere şi spaţii pentru birouri, care erau
despărţite de magazine doar printr-o uşă subţire. Graves îşi făcu de lucru pe
holul care ducea spre toalete până când acesta se eliberă, apoi scoase o
bucată dreptunghiulară şi subţire de plastic care semăna cu un card de credit
şi pe care o folosi să descuie una dintre uşi, cu uşurinţa unei practici
îndelungate. Îmi făcu semn să intru. Se uită să vadă dacă venea cineva din
spatele meu şi chipul lui părea mai îmbătrânit ca de obicei, dar se descreţi
când închise uşa în urma noastră şi se asigură că era încuiată.
Pe coridor pătrundeau doar ecouri vagi ale muzicii din difuzoare, lucru
pentru care i-am fost pe deplin recunoscătoare.
Mă durea mâna dreaptă, atât din cauza ricoşeului pistolului de 9 mm,
cât şi de la air-hockey. Juca parşiv puştiul ăsta cu nasul lung şi ascuţit, şi
devenise agresiv după ce îl bătusem în primele două runde.
Nu mă mai gândisem la zombi câte cinci minute întregi pe parcursul
jocului. Era mai uşor să nu te mai gândeşti la un lucru când erai în mişcare.
Paşii noştri răsunau pe betonul gol. Pereţii nu erau zugrăviţi şi praful se
adunase grămadă în colţuri.
— Cât de des se circulă pe aici?
— Nu prea des. Personalul de întreţinere n-o să ştie cum să plece acasă
mai devreme decât toţi ceilalţi azi. Dacă rămâne vreunul după ce se închid
magazinele, e mare minune. Chiar şi oamenii de serviciu pleacă mai devreme
în zile ca astea.
O luă la dreapta şi mă conduse printr-un labirint de coridoare identice.
Cel puţin era cald, şi dintr-odată am realizat că eram epuizată.
Mi-am ridicat geanta mai sus pe umăr. Îi simţeam cureaua cum îmi
intră în carne, trecând prin geaca tatălui meu şi prin tricou. Mănuşile de lână
se simţeau aspre la mână.
— Faci des asta?
— Când sunt nevoit. Ridică din umeri, dar încetini mersul ca să pot să
ţin pasul cu el. Trebuie să stăm aici în spate o vreme, până pleacă toţi. Pe
urmă suntem în siguranţă şi putem să ne jucăm.
— Ce? Tot air-hockey?
Fu nu voiam decât să-mi dau jos bocancii şi să mă aşez undeva. Nici o
repriză de plâns nu suna rău. Ba chiar îmi surâdea. Ca să nu mai zic de un
duş fierbinte şi de uitat la televizor, dacă tot veni vorba.
— Dacă vrei. Putem să jucăm orice vrem. Au camere de luat vederi, dar
majoritatea nu merg. Compania-mamă care deţine mallul e prea zgârcită ca să monteze camere adevărate, aşa că majoritatea sunt doar de formă, iar
cele care funcţionează nu au casete în ele. Pe timp de noapte, locul ăsta e un
adevărat teren de joacă. Au la chestii aici de nu-ţi vine să crezi.
Mi-a venit să-l întreb dacă nu trebuia să se întoarcă acasă în curând.
Dar am hotărât să n-o fac. Viaţa lui privată era problema lui; eu le aveam
deja pe ale mele, şi nu erau puţine la număr.
Graves o luă brusc la stânga şi m-am trezit într-o încăpere goală, cu o
uşă imensă de garaj trasă până jos şi tomberoane aliniate la perete în
cealaltă parte. Un aparat de reciclare a cartonului pe care scria: Reduceţi!
Refolosiţi! Reciclaţi! Cu un şoricel vesel desenat care făcea cu mâna sub un
soare galben, ne aruncă o privire piezişă. M-am înfiorat când am auzit vântul
de afară înteţindu-se dincolo de uşa imensă de metal. Simţeam degete firave
de aer rece care-mi mângâiau faţa.
Nu era vuietul vântului de seară, ci ceva care mă făcea să mă gândesc
la o creatură urâtă şi flămândă. Simţeam cum îmi tremură muşchii spatelui şi
mă înţepa rana pe care o căpătasem la mâna stângă de la covor.
Mă aşteptam să aud iar bătaia ritmică, sau scârţâitul tendoanelor
uscate puse în mişcare, sau târşâit de picioare.
— Te simţi bine?
Graves se întorsese cu faţa la mine. Se sprijinea cu mâna de un teanc
de paleţi de lemn proptiţi de perete. Îşi dăduse părul pe spate şi trebuia să
recunosc că nu arăta rău. Doar că avea faţă de copil şi nasul cam ascuţit Din
felul cum i se reliefau pomeţii, puteam să ghicesc cam cum o să arate ca
adult. Chiar dacă ochii lui erau tot mâloşi, în loc de verzi.
O vreme n-o să pot să mă simt bine. Trebuie să mă gândesc ce să fac.
Am înghiţit cu noduri. Stomacul meu nu era mulţumit cu puţina cantitate de
grăsime dintr-un cheeseburger de la fast-food.
— Acceptabil.
— OK. Nu trebuie să spui nimănui de ascunzătoarea mea.
Graves ezită.
Aş fi putut să-i spun că nu era acum momentul să se răzgândească.
— N-am cui să spun. Eşti cam singura persoană pe care o cunosc aici.
Mai termină odată cu porcăriile! Sunt obosită.
Graves încuviinţă din cap, muşcându-şi buza de jos, apoi se întoarse şi
se strecură în spatele aparatului de reciclare a cartonului.
Faci mişto de mine. Am inspirat adânc, mi-am tras geanta în faţă ca să
pot să mă strecor prin deschizătura îngustă şi l-am urmat.
De-abia era loc pentru mine, darămite şi pentru geantă. Totuşi, m-am
strecurat cu greu prin spaţiul strâmt, aproape să dau cu capul de ceva
metalic, înjurând printre dinţi. Graves bâjbâi cu mâna pe perete şi, ca prin
minune, se deschise o uşă.
— Au uitat de uşa asta când au pus tomberoanele şi lucrurile astea aici
jos.
Vocea lui răsună cu ecou şi apoi se stinse. Se auzi un clic şi o lumină
caldă se împrăştie pe peretele de beton murdar din faţa mea. M-am strecurat
pe lângă tocul uşii şi cât pe ce să cad într-un hol.— Aici a fost un birou înainte. Pe vremea când era rampă de încărcare
pentru Macy. Când au făcut marea renovare acum doi ani, au închis aici, au
zidit partea din spate a biroului şi au pus tomberoanele şi celelalte lucruri la
perete. Mă întrebam dacă se mai poate intra aici, şi ce să vezi! Frumuşel, nu?
M-am uitat în jur. Într-o parte, o uşă întredeschisă dădea spre o baie.
Restul biroului arăta ca o garsonieră.
— Cum naiba ai băgat sacul de dormit aici?
N-a trebuit să mă străduiesc prea mult ca să par impresionată. El arătă
cu degetul spre tavan şi se înroşi puţin la faţă. Lipseau două plăci din tavan,
iar restul erau decolorate şi murdare. Singura sursă de lumină venea de la un
bec atârnat de un cordon de racord.
— Am adus câteva lucruri pe aici, pe sus. Bine ai venit la Casa Graves,
scumpo!
Sacul de dormit era pus pe un pat pliant. Mai exista şi o bibliotecă
firavă din placaj unde era un CD-player portabil şi un teanc de CD-uri, lângă
care se vedea o pereche de căşti încâlcite. Jimi Hendrix rânjea spre mine
dintr-un poster prins cu piuneze de perete. Alt poster cu nişte sâni imenşi cu
silicon între care stătea cuibărită o sticlă de Bud Light rece era prins
deasupra unei cafetiere, lângă care era şi o plită, iar dedesubt era un raft cu
vase şi pachete de tăieţei prefierţi Top Ramen aranjate cu grijă. Pe un uscător
de rufe atârnau nişte tricouri negre şi câteva perechi de blugi erau împăturite
dedesubt.
Încăperea îmi aducea aminte de camera tatălui meu, unde păstra
mereu o curăţenie ca la armată, oriunde ne-am fi dus. Indiferent în ce oraş
eram, reuşeam mereu să găsesc orice căutam în camera lui în doar câteva
secunde.
Tata. Nodul din gât se încăpăţâna să rămână acolo. Mi-am dat seama că
Graves stătea în picioare, în mijlocul camerei, lângă pat, cu mâinile în
buzunare, adus şi mai mult de spate. Pe chipul lui se citea un dezinteres
profund, dar i-am surprins privirea întunecându-i-se şi grimasa de pe faţă.
Aştepta să zic vreo răutate.
Începeam să-mi pun întrebări serioase despre tipul ăsta.
— E drăguţ, am reuşit să rostesc, luptându-mă cu nodul din gât. E
intim.
Era atât de cald înăuntru încât simţeam cum mi se scurg broboanele de
sudoare pe spate. Mi-am dat jos geanta de pe umăr, simţindu-mă ca o idioată
că mă întrebasem unde era casa lui. Mi-am scos mănuşile şi le-am îndesat în
buzunarul stâng al hainei, încercând să nu mă holbez la posterul cu sânii
imenşi şi sticla de Bud.
— Să ştii că n-am duş.
Umerii i se destinseră ca uşuraţi de o povară. Îşi scoase şi el mănuşile
cu mişcări rapide şi le aruncă pe pat. Aşa mototolite cum erau, contrastau cu
patul aranjat la dungă.
— Dar toaleta e funcţională şi dacă e nevoie, pot să aduc şi un radiator
prin tavan N-o să am probleme. Nimeni nu-şi mai aminteşte de locul ăsta.
Vrei, te rog, să închizi uşa?Am închis-o. Balamalele erau fixate cu şuruburi puse neîndemânatic şi
am avut pe loc certitudinea că el scosese uşa şi o pusese din nou la loc, dar
astfel încât să se deschidă înăuntru după ce făcuse şmecheria să o aducă
prin tavan. Era isteţ puştiul.
Mi-am pus geanta jos, lângă bibliotecă, întrebându-mă dacă trebuia să-
mi dau jos jacheta de armată înainte să-i simt din nou povara acuzatoare din
buzunar. Nu-mi mai aduceam aminte dacă băgasem vreun încărcător în
armă.
Asta e neglijenţă, scumpo. Verifică-ţi mereu muniţia! Auzeam din nou
vocea tatălui meu. Aproape că puteam să dau uitării răcnetul creaturii,
sunetul pe care-l scotea când bătea în geam cu degetele mâncate până la os.
Gemetele pe care le scotea, sunetele nemodulate şi ţipetele care acopereau
răgetul sec al pistolului. M-am înfiorat din nou.
Graves îşi dăduse haina jos şi o aruncase tot pe pat. Întreaga încăpere
mirosea a adolescent sănătos, un amestec de miros de păr, testosteron şi
Speed Stick sau Right Guard sau unul dintre deodorantele masculine cu
nume puternice.
— Poţi să-ţi dai haina jos. Vrei nişte cafea? Am şi nişte cola, dar nu e
rece. Şi mai am şi nişte Doritos, dacă mai ţi-e foame. Şi nişte tăieţei.
— Nu, mersi, nu vreau nimic.
M-am îndreptat spre bibliotecă şi am început să studiez cărţile broşate.
Îi plăceau romanele de groază, erau multe de Stephen King, Richard
Matheson şi Dean Koontz. Dar avea şi un exemplar din Arta Războiului de Sun
Tzu şi un teanc de cărţi despre Războiul Civil spaniol, şi o istorie groasă a
celui de-al Doilea Război Mondial. Şi, Dumnezeule mare, avea şi un raft plin
de romane de dragoste, cu coperţi roz, siropoase, cu scene de amor. Erau
chiar deasupra raftului de jos, plin cu manuale stufoase şi grele de
matematică.
Tipul ăsta devenea din ce în ce mai interesant
— Citesc mult, spuse el din spatele meu, cu vocea un pic tremurândă.
Nu pot să aduc un televizor aici.
Se auzi un uruit şi când m-am uitat în spate, am văzut că pusese de
cafea, în ciuda faptului că-i tremurau mâinile.
— Sigur nu vrei nişte cola sau altceva?
Avea emoţii, se înroşise şi aproape că se bâlbâia. Era destul de
înduioşător.
— Poate nişte cafea, m-am oferit eu diplomată. E super tare, Graves. E
ca şi cum ai avea o lume mică, numai a ta.
— Fără profesori şi tipi macho. Râse şi pufni pe nas. Vino şi stai jos. Pari
obosită.
Chiar aşa şi eram. Dar era ciudat că mă simţeam mai în siguranţă aici
decât mă simţisem acasă azi-noapte. Nu se mai auzea vântul gemând la
fereastră şi nu trebuia să mă aştept la ce era mai rău, căci se întâmplase
deja. Doar faptul de a avea pe cineva aproape, cineva cu care să vorbesc în
timp ce pune de cafea, era îndeajuns să mă facă să mă simt mai bine.
M-am ghemuit jos, lângă bibliotecă, cu genunchii la piept — Aici stai tu?
Graves ridică din umeri, cu spatele la mine.
— Aici şi în alte locuri. Unde vreau eu. Dispăru în baie cu cafetiera.
Putem să ieşim pe partea cealaltă după ce se închide mallul.
Mai e o ieşire? Eşti isteţ, puştiule. Să nu ai niciodată doar o singură
ieşire.
Mi-am sprijinit fruntea pe genunchi şi am expirat lung. Nici nu-mi
dădusem seama că ţinusem atât de mult aerul în mine. Tremurul mi se
răspândise în oase. Graves era în baie. Se auzea apa curgând. Ieşi într-un
final din baie şi în câteva minute mirosul de cafea se răspândi în toată
garsoniera. Îmi aducea aminte de tata. El avea mereu nevoie de cafeina
dimineaţa. Îi făceam cafeaua aşa cum mă învăţase, aşa cum o făceau în
Marină – tare şi amară ca fierea. Bunica îşi făcea cafea la filtru şi nici tata nu
era prea departe. Eram probabil singura puştoaică din trei state care ştia cum
să folosească un filtru vechi.
— Hei.
Graves era lângă mine, aşezat pe vine. Şuviţele de păr ondulat îi
cădeau pe faţă şi le dădu pe spate cu o mişcare rapidă a degetelor sale lungi.
— Eşti OK? Te doare ceva?
Întrebarea mi se păru absurdă. Mă durea tot corpul, fiecare muşchi de
pe spate era încordat, mă dureau picioarele, îmi simţeam umerii de plumb şi
braţele greoaie. Şi inima, străpunsă de ceva negru, îngrozitor, mă durea cel
mai tare. Mâinile îmi tremurau. Chiar şi părul mă durea, acum că mă
aşezasem şi nu mă mai mişcăm de colo-colo. Am deschis gura să-i spun, dar
un suspin sec mă întrerupse la jumătate.
— Oh, la naiba! Graves părea cu adevărat îngrijorat şi se lăsă jos lângă
mine. Dru? Iisuse! Dru?
Nu puteam să-i răspund. Suspinele mă chinuiau cumplit. Scoteam nişte
sunete oribile, ca şi cum m-ar fi strâns cineva de gât. Nu puteam să mă abţin,
dar mă străduiam atât de mult încât maxilarul mi se încleştase şi scrâşneam
din dinţi. După un timp n-am mai simţit mirosul de cafea, căci nasul începuse
să-mi curgă.
Graves mă cuprinse pe după umeri cu braţul lui osos şi tăcu cât timp
am plâns. Era o dovadă de bun-simţ din partea lui şi lucrul ăsta m-a făcut să-l
îndrăgesc. Aproape că-mi părea rău că trebuia să plec din oraş şi să-l las aici.
Graves mi-a oferit patul pliant şi sacul lui de dormit şi am căzut ca
secerată, strângându-mi la piept geanta. Haina tatălui meu era jos, lângă pat.
Când m-am trezit după câteva ore, Graves nu mai era. Am găsit un bilet scris
în grabă şi lipit de uşă cu gumă de mestecat.
Am plecat la şcoală. O să-ţi aduc eu temele. N-ar trebui să mai chiuleşti
de la şcoală. Mai era un rând, pe care-l tăiase cu mai multe linii şi pe care nu
puteam să-l descifrez, apoi: Stai cât vrei. O să mă întorc.
Am scotocit în geantă până când am dat de ceasul de mână, un
exemplar fain elveţian, rezistent la apă, pe care-l cumpărase tata din New
York când aveam doisprezece ani. Mă lăsase cu August cam o lună, timp în
care el era undeva la graniţa cu Canada, plecat cu diverse treburi. Chiar dacă August era un tip destul de mişto şi ştia mai multe despre Lumea Reală decât
multe cărţi, tot nu ştia să-mi ţină de urât ca tata. Şi, în plus, mă lăsa mereu
singură în casă în timp ce el pleca „la muncă”. Am stat o lună întreagă la
New York şi nu ştiam decât o singură stradă din Brooklyn.
Era trecut cu puţin de trei după-amiaza. Dormisem mult; îmi simţeam
capul greu, aveam un gust neplăcut în gură, parcă aş fi înghiţit nisip, muşchii
îmi înţepeniseră şi spatele mă durea al naibii de tare. Sigur făcusem o
întindere când mă zbăteam să scap de zombi.
Amintirea incidentului din ajun mă duru, dar nu aşa cum m-aş fi
aşteptat. Era ca şi cum te-ar fi ciupit cineva de degetele de la picioare când
sunt amorţite. Tata era zombi. Fusese zombi. Mă rog.
Şi acum ce fac? Stăteam şi mă holbam la biletul de pe uşă, cu mintea
în altă parte, simţindu-mi capul plin cu vată.
Prin ceaţa din capul meu trecu un gând. Mi-am amintit de apartamentul
mic şi îmbâcsit al lui August. Persoane de contact. Tata are persoane de
contact în cazul în care se întâmplă ceva. Ar trebui să caut lista şi să anunţ pe
cineva.
Nu eram singurii care vânam fantome, poltergeisti, pricolici,
chupacabre, spiritele malefice ale mlaştinilor, dezlegam vrăji sau alte practici
de magie voodoo sau orice altceva mai vrei. Există un întreg curent subteran
care frecventează magazinele de obiecte oculte şi cele ale Armatei, care
vând surplusul de echipament militar nefolosit, şi unde se pasează informaţii
şi se face schimb de ponturi despre cum să exorcizezi cel mai bine o casă
bântuită sau să-i vii de hac unui vampir, cum să dispersezi un poltergeist sau
de unde vine următorul val de energie negativă care traversează o regiune.
M-au trecut fiori la gândul vampirilor şi pielea mi se făcu de găină. Nu
era de bine când apăreau – ca şi vârcolacii, deşi aceştia nu erau în general
periculoşi pentru oamenii ca tata, căci ei aveau răfuiala lor veche cu vampirii.
Am închis ochii. De ce nu-i spusesem tatălui meu despre bufniţa
bunicii? Poate că m-ar fi ascultat şi n-ar mai fi plecat în noaptea aceea.
Ceea ce mă scotea pe mine vinovată, în mintea mea înceţoşată. Şi casa
rămăsese deschisă şi se răcea din ce în ce mai mult, cu o gaură cât Texasul în
uşa din spate şi o pată pe covorul din living, plus gaura lăsată de glonţ în
peretele din living.
Ce să fac acum?
Să o luăm cu începutul. Eram moartă de foame. Aveam nevoie de
mâncare şi trebuia să stau să chibzuiesc. Trebuia să fac o listă cu lucrurile pe
care le aveam de făcut. Trebuia să mă întorc acasă pe timp de zi. Aşa era cel
mai sigur. Trebuia să strâng muniţia şi armele. Trebuia să-mi fac bagajele şi să
caut camioneta tatălui meu. Camioneta noastră Ford albastră, cu tabla
îndoită, îmi apăru în minte ca luminiţa de la capătul tunelului. Dacă aş găsi
maşina, aş putea să plec din oraş şi să mă gândesc pe îndelete la ce aveam
de făcut mai departe. Casa bunicii din Blue Ridge era încă în picioare, solidă –
fusesem acolo acum câteva luni, în trecere, să o verificăm – şi era a mea
după condiţiile prevăzute în fondul fiduciar pe care le stabiliseră ea cu tata.
Puteam să mă ascund acolo. După ce mă vedeam sus, în munţi, aş avea puţin timp să respir. Nimeni n-avea să mă caute acolo. Trebuia să traversezi
două drumuri noroioase şi încă ceva ca te apropii, aşa cum spunea mereu
bunica.
Tata merita o înmormântare. Deşi din el nu mai rămăsese decât nişte
cenuşă unsuroasă şi câteva bucăţi de oase decolorate. Zombii se
dezintegrează uimitor de repede. O lacrimă fierbinte mi se rostogoli pe obraz,
urmată de alta. Tata nu mai avea să vină cu paşi apăsaţi în pragul uşii şi să-
mi spună: Dru, scumpo, mişcă-ţi fundul odată! Nu mai avea să se întoarcă
acasă obosit, cu paşi greoi, să închidă uşa în urma lui şi să mă întrebe ce
aveam la cină. Nu avea niciodată să mă mai chestioneze despre curăţarea
unei zone de energii negative prin afumarea salviei, despre înlăturarea
blestemelor sau nimicirea poltergeistilor. Şi nici nu avea să-mi mai lase vreun
bilet în care să-mi amintească să-mi fac exerciţiile kata.
M-am dezmeticit din gândurile mele cu o tresărire şi m-am uitat la
ceas. Mi-l pusesem la mână fără ca măcar să-mi dau seama. Mâinile mele
isteţe făcuseră munca singurele. Trecuseră treizeci de minute de când
rămăsesem cu ochii la biletul de pe uşă, cu mintea în altă parte. Mă durea
spatele, fiecare muşchi era lipit de ceilalţi şi protesta. Aveam nevoie urgentă
de nişte aspirină.
Aveam bani. Puteam să ajung până la fast-food, dar dacă mă vedea
cineva pe aici, prin spate? Intram în belele de n-aveam să mai ştiu ce
minciuni să îndrug ca să scap basma curată, sau paznicii ar supraveghea
coridoarele şi l-ar prinde pe Graves când se întoarce.
Oh, pentru numele lui Dumnezeu! Ai tu destule probleme pe cap şi fără
să-ţi mai faci griji şi pentru el!
Dar niciodată nu dezvălui locul de ascunzătoare al altuia. E ca o lege
nescrisă între vânătorii de paranormal. Şi dacă tata nu mai era, doar eu mai
rămăsesem să continui vânătoarea.
Ăsta era un gând care-mi dădea fiori, aşa că l-am alungat cât am putut
de repede. M-am îndreptat spre pat şi am început să scotocesc în geantă. Era
o linişte mormântală aici, şi chiar dacă făceam zgomot, cineva de-afară nu şi-
ar fi dat seama de unde venea, nu? Şi până la urmă, de câte ori coboară
oamenii la tomberoane în timpul zilei? Cine folosea aparatul de reciclat
carton?
Caietul meu de desene era puţin ros pe margini de la cât îl înghesuisem
tot timpul în geantă. L-am răsfoit, căutând o foaie goală ca să-i las un bilet lui
Graves.
Am simţit cum mi se taie picioarele şi m-am lăsat moale pe podeaua de
beton, clănţănind din dinţi la contactul cu suprafaţa dură.
Am găsit desenul cu irisul la care lucrasem şi care era frumos haşurat.
Apoi celelalte forme schiţate în grabă, uşa dulapului şi noptiera. Grămada de
rufe. Pe următoarea pagină, creionul străpunsese hârtia, zgâriind-o şi
schiţând blocuri gigantice haşurate. Nu-mi aminteam să fi desenat aşa ceva,
dar eram sigură că eu le făcusem. Cine altcineva ar fi putut să le facă?
Desenul reprezenta partea din spate a unui depozit sau altă clădire
mare lipită de o altă clădire, mai mare. Geamurile sparte erau redate prin haşurare. Era şi un gard de sârmă şi în faţa lui ceva familiar – o camionetă
care semăna cu o pisică ghemuită.
Era camioneta noastră. Aş recunoaşte-o dintr-o mie. Mi se uscase gura
şi simţeam un gust metalic în gură. Inima îmi bubuia în gât şi-n urechi.
Nu-mi amintesc să fi desenat aşa ceva. Am adormit după ce-am
desenat grămada de rufe – ştiu sigur!
Dar am avut un vis parcă, nu-i aşa? Un coşmar despre… ce? Era tata şi
mai era şi o uşă. Şi era ceva în spatele uşii. Cu cât mă uitam mai mult la
clădirea chircită în spatele camionetei, cu atât eram mai sigură că aici se
întâmplase ceva cumplit, ceva care se sfârşise prin transformarea tatălui meu
într-o creatură îngrozitoare care mergea târşâindu-şi picioarele şi se hrănea
cu carne de om.
Creionul mi se rupsese în mână. Când mă trezisem îl găsisem înfipt în
hârtie. Era evident că desenul fusese făcut în grabă, folosind prescurtări pe
care le ştiam de atâţia ani de când desenam. Era ridicol, imposibil. Bunica ar
fi fost mândră de noul meu talent, dar eu nu eram prea încântată.
Încă mă mai holbam la liniile apăsate şi groase ale desenului, când am
auzit un scârţâit dinspre perete şi am ridicat capul. M-am rostogolit de pe pat
înşfăcându-mi haina, m-am trântit la podea, bâjbâind după pistol, aşa cum
mă învăţase tata.
Aruncă-te la pământ şi pe urmă trage. Nu e bine să devii tu ţintă în
timp ce tragi, scumpo.
Mi-am revenit în simţiri chiar când se deschise uşa. Cine mai ştia că
eram aici?
Graves ţâşni pe uşă şi scutură din cap cu putere. Era ud leoarcă şi
tremura. Din părul lui creţ şi din poalele hainei lungi şi negre se scurgea apă.
Avea buzele aproape vinete, nasul roşu-aprins, din care picura apă, şi obrajii
de un galben crud.
— E… a… al na… naibii de frig afară, spuse el bâlbâindu-se şi clipi rar,
ca o bufniţă, către mine în timp ce închidea uşa în urma lui.
Pe umărul osos, leoarcă, îi atârna un rucsac negru şi ud.
— Ninge iar. Am ajuns aici al naibii de greu. Ţi-am adus ceva.
Mă simţeam ridicolă în poziţia în care eram, dar el nu păru să bage de
seamă. Închise uşa şi bătu din picioare, scuturându-se ca un golden retriever
care tocmai a ieşit dintr-un lac îngheţat. Apa zbură în toate părţile.
Am tras piedica la loc şi am luat mâna de pe trăgaci. M-am ridicat în
picioare, lăsând pistolul la locul lui în haină.
— Iar ninge?
— Dumnezeule, o să se mai oprească oare? Nu m-ai crede dacă ţi-aş
spune prin câte am trecut ca să pot să intru în mall. Poftim.
Băgă mâna în rucsac, scuturându-şi iar apa din păr. Se vedea gheaţa
topindu-se lipită de şuviţele de păr negru. Era fleaşcă.
— Iisuse! Am traversat camera şi am încercat să-i iau rucsacul. Dă-ţi
haina jos, ai buzele vinete. Ai face bine să-ţi pui nişte haine uscate.
— Uitaţi-vă la ea, deja încearcă să mă convingă să mă dezbrac!
Proclamă el, uitându-se în tavan, refuzând să dea drumul la rucsac. Parcă ai fi din Sud când – aşteaptă puţin. Iisuse, răbdarea e o virtute. Uşurel, doar e
pentru tine, n-o dau altcuiva.
Din rucsac se ivi o pungă de hârtie ceva mai mică, din care venea un
miros de carne şi cartofi prăjiţi. L-am ajutat să-şi scoată haina, căutând un loc
unde să i-o agăţ, în timp ce el lăsă rucsacul jos, îşi trase peste cap cămaşa
udă şi se scutură din nou, stropindu-mă cu apă rece şi bucăţele mici de
gheaţă.
— Ce-ai făcut, te-ai tăvălit în zăpadă? Iisuse! Am salvat punga cu
mâncare. De unde ai luat-o?
— E un local pe Marshall Street care e mereu deschis. Am lucrat acolo
într-o vară. Fac mâncare bună. Poţi să începi să mănânci, nu mă aştepta pe
mine. Vrei nişte cafea?
Graves se îndreptă spre baie, şi omoplaţii lui păreau nişte aripi fragile
sub pielea arămie. Avea pete roşii pe umeri de la frig şi deja începuse să se
descheie la pantaloni. Avea musculatură frumoasă, era puţin cam slab, dar
totuşi muşchii erau destul de bine dezvoltaţi, contrastând cu faţa bucălată de
copil.
Simţeam cum mă ia cu cald şi m-am înroşit. M-am uitat repede în altă
parte, am găsit un umeraş şi i-am atârnat haina într-un loc unde putea să se
scurgă pe podea.
Graves ieşi din baie cu un prosop în jurul taliei şi cu altul cu care-şi
ştergea părul. Am băgat mâna în pungă şi am găsit trei sendvişuri cu brânză
şi carne şi o porţie triplă de cartofi prăjiţi spiralaţi. Totul mirosea divin.
— Uau! Cât îţi datorez?
Schiţă un zâmbet care îi însenină chipul.
— Prima dată e gratis, puştoaico! Ia şi mănâncă! Probabil că n-ai
mâncat nimic toată ziua, nu? Au închis până şi şoala de data asta. Bletch era
mai furioasă decât un fotbalist lovit la boaşe. Mi-a luat câteva ore să ajung la
fast-foodul de pe Marshall Street şi alte – se opri, uitându-se la mine cu
sprânceana ridicată. Ai face bine să mănânci. Doar nu m-am spetit degeaba.
Cel puţin acum nu mai semăna atât de mult cu o îngheţată pe băţ pe
jumătate topită.
— Vrei să-ţi pui odată ceva pe tine, totuşi?
Tata umbla prin casă la bustul gol ori de câte ori avea chef şi cu
siguranţă nu eram o pudică, dar, totuşi.
— Credeam că nu ştii cum să faci să mă dezbraci. Râse cu sarcasm în
felul lui specific, fornăind, scoţând un sunet intre lătrat şi schelălăit. Hai, ia şi
mănâncă!
— Pe bune, spune-mi cât îţi datorez.
Şi de unde faci rost de bani, puştiule. Oare chiar mă interesează? Erau
o mulţime de întrebări despre motivele care-l făceau să locuiască într-un
mall, dar nu eram sigură că voiam să aflu răspunsul. Problemele lui erau doar
ale lui. Eu aveam destule pe cap.
— Ţi-am spus, prima dată e gratis.
Acum chiar îmi făcu cu ochiul. Azi ochii lui erau mai degrabă căprui
decât verzi. Luă un tricou şi şi-l trase peste cap, apoi mai luă o mână de rufe,în timp ce eu mă uitam în jos, simţind cum căldura ciudată îmi invada obrajii,
ca apa care umple urma lăsată de un picior.
— Mi-ai făcut cinste cu cina şi ieri, ai uitat?
— Da, dar e prima dată când îţi iau un Meniu Special de pe Mashall
Street. Nu eram sigur că o să te mai găsesc aici, dar pe urmă mi-am spus că
probabil încă mai dormi. Dormeai dusă când am plecat dimineaţă.
Se aşeză lângă mine, îmbrăcat acum cu un tricou cu Iron Maiden şi o
pereche de blugi uscaţi. Prosopul ateriză lângă sacul sport unde-şi ţinea
hainele murdare. El luă un sendviş.
— Sper că nu s-a răcit.
Haina mea era pe jos, chiar lângă el. Nu părea dubioasă, dar eu ştiam
ce se afla în buzunar. Oare ce-ar zice dacă ar şti ce fusesem gata să fac?
Cine era, de fapt, tipul ăsta?
— De ce faci asta?
Graves ridică din umeri. Luă o înghiţitură zdravănă din sendvişul cu
carne şi brânză şi închise ochii. Podeaua era rece şi tare şi mă întrebam unde
dormise azi-noapte. Nici măcar nu mă gândisem la asta.
Graves mestecă încet, cu părul atârnându-i în şuviţe ude peste ochi, şi
ridică din umeri. Bălmăji ceva cu gura plină.
Ce naiba bălmăjeşte acolo? Am hotărât să nu insist. La urma urmei, mă
adusese aici şi nu eram eu cea mai îndreptăţită să judec atunci când era
vorba de locuinţe neobişnuite.
— Mersi. Eram într-o situaţie destul de gravă. Mersi.
Nevoia de a-i spune ceva, orice, mă copleşi.
Graves înghiţi şi mărul lui Adam se mişcă.
— Vrei să vorbim? E OK dacă nu vrei.
Ce-aş putea să-ţi spun ca să fie credibil? Cel puţin când îl aveam pe
tata nu mă simţeam atât de singură.
Tata. Am auzit din nou mugetul straniu pe care-l scotea aerul care
trecea prin gâtul îngheţat al creaturii. Ce încerca să spună? Oare voia să
spună ceva?
Lacrimile m-au podidit pentru a mia oară, fierbinţi şi mari. Simţeam
cum mi se împietreşte nodul din gât. A trebuit să inspir adânc. Eram moartă
de foame, şi nu pot să gândesc limpede când mi-e foame.
— E vorba de tata.
Am desfăcut sendvişul şi am luat o înghiţitură. Era foarte bun, sărat, cu
multă brânză, plin de grăsimi şi carbohidraţi. Chifla era proaspătă şi încă mai
era caldă.
— Ce e cu el? Rosti Graves prudent, şi aproape că îmi veni să râd.
— Nu e ce crezi tu. A murit.
Cuvântul sună ciudat în gura mea. Mort. Un cuvânt dintr-o silabă care
nu i se potrivea. Se potrivea în alt context şi faptul că îl pusesem într-o
propoziţie alături de „tata” era anapoda, deşi ştiam că era adevărat.
Dacă îl surprinse ceea ce-i spusesem eu, o ascunse destul de bine.
Ochii lui erau acum foarte mari şi foarte verzi. Mai luă o înghiţitură şi mestecă gânditor. Înşfacă o mână de cartofi prăjiţi spiralaţi şi îi îndesă în gură, cu ochii
la mine. Aştepta continuarea.
M-am întins şi am pescuit de pe pat caietul de desene, băgat sub sacul
de dormit răvăşit. L-am deschis la desenul cu maşina tatălui meu.
— Ai idee unde e clădirea asta?
Graves luă caietul. Făcu ochii mari din nou. Înghiţi din nou. Mărul lui
Adam se mişca în sus şi-n jos. Cercelul lui luci spre mine, ca un semnal.
— E chiar reuşit desenul.
Cred şi eu, doar desenez de când aveam cinci ani.
— Mersi. Ştii unde e?
— Nu, nu ştiu.
Aşteptă, cu sprâncenele ridicate. Îşi ţuguie buzele, ca şi cum ar fi vrut
să mă întrebe ceva, şi îşi linse grăsimea de pe degete.
La naiba!
— Trebuie s-o găsesc. Trebuie să găsesc camioneta ca să… Trebuie pur
şi simplu s-o găsesc. Am luat o muşcătură, am înghiţit-o fără să-i simt gustul
şi am pus întrebarea de milioane. Vrei să mă ajuţi? Te rog?
— Să găseşti clădirea? Graves ridică din umeri. Sigur. O să dureze ceva
cu tot viscolul ăsta. La radio au spus că o să ningă toată săptămâna. Ne
aşteaptă o ninsoare serioasă, nu glumă!
Am aşteptat să-mi mai pună întrebări, dar n-a făcut-o. Mânca şi se uita
la mine între înghiţituri. După ce a terminat primul sendviş, îl începu pe al
doilea. Ascultam liniştea de dincolo de pereţi, mestecând din reflex. Putea să
fie şi carton, oricum nu-i simţeam gustul.
Mâncase deja jumătate din sendviş când se opri din mestecat şi se uită
la mine.
— În ce belea ai intrat?
Nu ştiu încă. Aş vrea să ştiu şi eu. Dacă ţi-aş spune, ai zice că sunt
nebună.
— E destul de grav.
Doar atât am putut să spun.
— Bine. Graves ridică din umeri din nou. Sună interesant. O să începem
căutarea mâine. Dar trebuie s-o facem după şcoală.
Am rămas cu gura căscată.
Graves ridică din umeri.
— Crezi că vreau să trăiesc într-un loc ca ăsta toată viaţa? Mi-am făcut
un plan. O să-mi dau bacul şi o să mă înscriu la un colegiu de stat. Pe urmă o
să dau la o facultate adevărată. O să fiu matematician. Sunt plătiţi al naibii
de prost până-şi iau titularizarea, dar pe urmă e destul de mişto. O să fiu
profesor universitar de fizică.
Profesor de fizică? Am încercat să mi-l imaginez ca adult sau ca
profesor, dar n-am reuşit. Efortul mă făcu să mă doară capul. Era aşa de
tânăr şi stângaci în mişcări!
— Fiecare dintre noi trebuie să aibă un scop în viaţă, am spus.
O senzaţie ciudată de uşurare îmi încolţi în piept.
— Tu nu chiuleşti de la şcoală?— În nici un caz. Dacă fac un pas greşit, trebuie să mă întorc la orfelinat
şi nu mai e cale de întoarcere.
Gândurile care i se citeau pe faţă se succedau prea rapid ca să pot să
ghicesc măcar ce-i trecea prin cap înainte să-şi ridice din nou zidul de
protecţie.
— Acum am chiulit prima dată, cu tine. Schiţă un zâmbet seducător, cu
un colţ al gurii ridicat, pe care îl curmă îndesându-şi din nou cartofi prăjiţi în
gură. Ai o influenţă proastă, Dru.
Habar n-ai tu, băiete. Am tresărit când izbucni din nou în râs. După
aceea, sendvişul parcă mi s-a părut mai gustos.