Altfeli de îngeri

Capitolul 3

M-am trezit brusc, zvâcnind, ca şi cum mi s-ar fi scurs prin vene, cu
viteză maximă, cinci ceşti de espresso. Strânsesem creionul în pumn până se
rupsese şi rămăsesem cu mâna încleştată pe cele două jumătăţi. Îmi
simţeam capul ca o bilă de bowling strivită între degetele unui uriaş. Am
gemut, clipind ca să mă dezmeticesc. Lumina cenuşie care pătrundea pe
fereastră era goală, sterilă şi infinită.
Casa era ca o peşteră rece şi încremenită.
M-am ridicat în şezut, simţind cum îmi zvâcneşte capul şi cum mă dor
coastele. Adormisem şi alunecasem într-o parte, cu spatele lipit de perete şi
caietul de desene mă apăsa în stomac. M-am frecat la ochi, simţindu-mă de
parcă aveam o tonă de nisip în ei. Am ascultat, sperând să aud zgomotul
centralei, respiraţia tatălui meu sau orice alt zgomot care să-mi dea de veste
că se întorsese şi că mişuna prin casă.
Nimic. Şi alarma de la ceas era oprită. Îmi aminteam vag că mai
devreme se întâmplase ceva. Îmi aminteam mult zgomot şi pe mine dând din
mâini, şi creionul rupt care îmi intrase în palmă.
M-am ridicat din pat şi am ieşit pe hol târşâindu-mi picioarele goale.
Plapuma pe care mi-o pusesem pe umeri n-avea să-mi ţină de cald. M-am
îndreptat spre celălalt dormitor de la capătul holului, cel de lângă scări.
Uşa era deschisă, dar jaluzelele erau lăsate. Am tras cu ochiul înăuntru.
Patul pliant al tatălui meu era la locul lui, ca şi lada de metal. Lângă uşă era o
cutie de lemn în care nu lăsa pe nimeni să-şi bage nasul. N-am ridicat
capacul. Patul nu era şifonat, şi m-am gândit că nu dormise nimeni în el. Dacă
aruncai o monedă pe patul în care dormea tata, chiar şi la cinci minute după
ce se trezea, aceasta sărea mereu cât colo.
Nu-i nimic. E jos. A adormit iar cu capul pe masă. Sau e în sufragerie cu
televizorul fără sonor, şi se bandajează de zor. Coboară şi uită-te! O să vezi. E
acolo.
Însă inima-mi spunea altceva. Îmi bătea nebuneşte în piept, şi cu
fiecare bătaie simţeam un junghi în cap şi stomacul mi se strângea. Am
coborât încet, de parcă aş fi avut o sută de ani, ţinându-mă de balustrada
rece ca gheaţa.
Tăcerea era apăsătoare, aceeaşi senzaţie pe care mi-o dădea plapuma
de pe umeri.
În sufragerie erau cutii peste tot şi fotoliul meu pară portocaliu. Scaunul
pliant al tatălui meu era la locul lui, aşezat la un unghi calculat cu precizie
faţă de televizor. Beculeţul roşu al cutiei de cablu clipi şi aproape că puteam
şi să-l aud, atât era de linişte.
Tata nu era în bucătărie. Vasele murdare erau tot grămadă în chiuvetă
şi casa era rece. Am ieşit pe hol târându-mi picioarele şi am dat drumul la
căldură.
Centrala se trezi la viaţă cu zgomot. Răsună atât de tare în liniştea
mormântală, încât am tresărit, trăgând şi mai mult în jurul meu plapuma
mamei cu imprimeul unui răsărit de soare. Apoi am străbătut holul încet, ca
într-un vis, spre uşa de la intrare. Am deschis ambele yale şi am crăpat-o
puţin.Frigul mă lovi cu puterea unui ciocan, făcându-mi ochii să usture şi
tăindu-mi răsuflarea. Curtea din faţa casei era acoperită de un veşmânt alb,
şi bucăţi din gardul rupt zăceau îngropate sub nămeţii de zăpadă grea şi udă.
Aleea era un covor imaculat.
Camioneta tatălui meu nu se vedea. Întreg cartierul moţăia sub pătura
groasă şi rece.
Cred că atunci am realizat cu adevărat ce se întâmpla. Am închis uşa,
am încuiat ambele yale şi am luat-o la fugă în sus pe scări, împleticindu-mă.
Capul îmi zvâcnea şi tot corpul mi se zguduia la fiecare pas. Am tropăit pe hol
spre baie, unde am închis uşa şi am început să icnesc deasupra toaletei. N-
am eliminat nimic decât bilă, deşi am icnit cu atâta putere încât mi-au dat şi
lacrimile. Simţeam că-mi ard ochii. M-am oprit şi am început să plâng cu
fruntea rezemată de porţelanul alb şi rece al vasului de toaletă şi am simţit
dintr-odată nevoia acută de a face pipi. Aproape că m-am scăpat pe mine. În
timp ce stăteam pe WC, mi-a venit din nou să vomit şi m-am aplecat,
încercând să înghit ce-mi venea în gură.
Nu ştiu cât a durat. Când s-a terminat, eram atât de epuizată, încât nu
puteam să mă gândesc la mai multe lucruri deodată.
S-ar putea să se întoarcă, mi-am spus. Dacă maşina i s-a împotmolit în
zăpadă? Se mai întâmplă. A rămas împotmolit undeva.
Doar că nu ninsese chiar atât de mult încât să se împotmolească în
zăpadă. Camioneta lui era grea şi sub bancheta din faţă avea şi o cutie cu
lanţuri antiderapante. Tata era prea precaut ca să lase ceva precum vremea
să intervină în vreo operaţiune de-a lui. Sau să-l împiedice să se întoarcă
acasă, ca să mă ia.
Poate că a sunat şi tu n-ai auzit telefonul că dormeai dusă.
Nici aşa ceva nu era posibil. Tata n-ar fi sunat, ar fi venit direct acasă.
Chiar dacă ar fi fost epuizat sau misiunea nu decurgea cum trebuia, ar fi venit
să mă ia şi am fi şters-o de aici. Se mai întâmplase aşa. De când mă luase de
la spital când murise bunica, se întorcea mereu după mine. Era un lucru de
care eram la fel de sigură ca de răsăritul soarelui, sau de maree.
Deci înseamnă că a păţit ceva.
Mi-am sprijinit fruntea pe genunchi, holbându-mă la blugii căzuţi în
vine. Chiloţeii de bumbac alb contrastau cu blugii bleumarin. Partea practică
din mine, cea care spăla rufele şi ştia ce e în fiecare cutie, îmi şopti calmă,
detaşată: M-ai auzit, Dru? Ceva i s-a întâmplat.
— Ştiu, am şoptit.
Era singurul sunet care se auzi în afară de suspinele centralei. Inima îmi
bătea cu putere. Şoapta păru asurzitoare. Simţeam un gust neplăcut în gură.
Deci i s-a întâmplat ceva. Poate că o să se întoarcă acasă.
Poate. Cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac era să aştept. Trebuia
să-l aştept. Dacă treaba mersese prost, ar fi venit să mă ia, ne-am face
bagajele şi am şterge-o imediat din oraş. Asta era procedura standard de
operare. Vechea PSO, de făcut CMRP, IMP şi VPA1. Toate iniţialele paramilitare
aliniate, un limbaj secret pe care niciunul dintre puştii de la şcoală nu erau
nevoiţi să-l înveţe.Şi dacă nu se întoarce? Răspunde-mi, Dru, dacă nu se întoarce?
Încercam să nu mă gândesc la asta. Se întorsese mereu acasă, uneori
în zori. Nu dispăruse niciodată noaptea şi nici nu plecase dimineaţa fără să-
mi lase un bilet. Mă suna să vadă ce fac. Aşa făcea el de obicei.
Simţeam că-mi ard fruntea şi obrajii. Părul îmi era încâlcit. Aveam părul
şaten-închis cu şuviţe aurii şi creţ, mai închis la culoare şi mai aspru decât al
mamei. Mă simţeam murdară. Coşul care-mi ieşise la tâmplă mă durea, ca de
altfel tot corpul. Maţele îmi ghiorţăiau. Mi-era foame.
M-am hotărât să mă ridic. Nu puteam să stau ghemuită pe toaletă o
vecie. Tata avea să se întoarcă acasă; da, avea să se întoarcă. Şi eu o să-l
aştept.
Între timp, o să fac un duş. O să fac curăţenie în casă ca să-mi dau de
lucru şi când o să se întoarcă acasă n-o să mai găsească mizerie. Aşa, totul o
să fie bine. E posibil să fie rănit sau obosit când se întoarce, aşa că o să scot
trusa de prim-ajutor şi o să mă asigur că totul e pregătit pentru orice situaţie.
Da. Aşa să faci, Dru. Asta o să rezolve totul. De minune!
M-am şters şi m-am ridicat de pe WC, mi-am dat jos blugii şi chiloţii, şi
am mers târând după mine plapuma mamei înapoi în dormitor. Mi-am luat
haine curate şi m-am întors la baie să mă spăl.
Întâi fac un duş, apoi curat în bucătărie. După aceea, în living. O să scot
trusa de prim-ajutor şi o să o aprovizionez.
Da. Asta o să fac.
Şi aşa am şi făcut.