Altfeli de îngeri

Capitolul 4

După-amiază, mai târziu, a început să ningă din nou, cu fulgi mari şi
umezi, care cădeau rotindu-se din cerul de culoarea fierului bătut. Am ieşit în
faţa casei să mă uit pe alee, tremurând în puloverul verde de armată al
tatălui meu. Eu nu am prea multe haine de iarnă. Aproape toată garderoba
mea e alcătuită din haine de vară, de vreme ce petrecusem atâta timp sub
Linia Mason-Dixon. Locuisem în sud cel puţin doi ani, în Caroline, Baton
Rouge, Chattanooga, Atlanta şi Florida. Dacă m-aş fi bronzat cât de cât în loc
să mă ard, aş fi arătat şi mai ciudat când am venit aici, unde sunt afurisiţii de
urşi polari.
Mi-am lăsat capul pe spate şi m-am uitat în sus, spre cerul infinit. Fulgii
coborau rotindu-se din cerul întunecat, puţin mai mari decât o monedă de
douăzeci şi cinci de cenţi şi plini de apă. Mi se lipeau de părul care încă mai
era umed de la duş. Puloverul tatălui meu mi-era mult prea mare şi-i
suflecasem mânecile. Şi aşa îmi acoperea pumnii pe care-i încleştam şi-i
descleştam. A trebuit să trag adânc aer în piept ca să-mi desfac pumnii
înainte de a mă târî înapoi în casă.
Spălasem deja trei maşini de rufe şi făcusem curat în bucătărie.
Centrala era pornită şi înăuntru era cald şi plăcut. Mă apucasem să desfac
cutiile din sufragerie, scoţând unele lucruri şi aranjându-le. Luasem deja la
mână o parte din stocul de muniţii şi ordonasem încărcătoarele în funcţie de
armele cărora li se potriveau. Tata urma să ungă armele în curând – se
apropia perioada aceea din lună. E foarte important să îngrijeşti echipamentul pe care-l ai, mai ales când vânezi creaturi care pot, mai mult
sau mai puţin, să se pună cu aparatele complexe sau cu electronicele. Din
cauza asta tata nu avea cu el un telefon mobil; acestea erau ca un magnet
pentru poltergeisti şi alte creaturi.
Încercam să nu mă gândesc la ele.
Stomacul îmi chiorăia şi mă simţeam ciudat, ca şi cum îmi răsuna o
avalanşă de zgomote în cap. Băusem patru pahare cu apă de la robinet în
decursul după-amiezii, sorbindu-le în vreme ce făceam tot soiul de treburi.
Acestea îmi rezolvaseră toate neplăcerile, mai puţin vuietul din cap.
Lumina lăptoasă pătrundea pe fereastră. Jaluzelele erau ridicate. Din
locul unde stăteam, se vedea o porţiune din curte şi strada blocată. Câteva
maşini reuşiseră cu greu să-şi croiască drum zornăind spre propriile curţi,
niciuna dintre ele nu derapase, căci toate erau echipate cu lanţuri.
Niciuna nu fusese a tatălui meu. Mă uitam de fiecare dată când auzeam
crănţănitul zăpezii sub roţi şi scârţâitul lanţurilor sau uruitul motorului. Toate
se îndreptaseră spre garajele lor călduroase, ignorând casa noastră izolată de
la capătul aleii. Tata o alesese pentru că era solidă, dar şi pentru că era mai
retrasă faţă de celelalte, ceea ce e un lucru mai rar decât ai crede în Vestul
Mijlociu, de vreme ce aveau atâta spaţiu pe care ar fi putut să-l folosească.
Stăteam în genunchi şi aşezam ultimele încărcătoare în cutie, când am
auzit o bătaie uşoară în geamul de la bucătărie.
Cioc-cioc. Cioc-cioc. Cioc-cioc-cioc.
Am simţit cum mă trec fiorii şi mi se face pielea de găină. Am întors
rapid capul şi părul îmi intră în ochi. Azi nu se încreţise. Ca să vezi – când nu
mă duc la şcoală, părul îmi stă bine.
Ce naiba s-a auzit? Nu era uşa de plasă care dădea spre verandă. Îi
cunoşteam deja zăngănitul.
Tot mai aveam pielea de găină, ca nişte ţumburuşi de gheaţă sub piele.
Cioc. Cioc.
Parcă erau nişte bastoane cu vârf de cauciuc care băteau cu putere în
geam. Mi se uscase gura şi-mi amorţiseră degetele. Apoi am simţit deodată
un gust de portocale şi sare în gură şi am ştiut în acea clipă că urma să se
întâmple ceva rău. Bunica îi spunea „aură”, dar pronunţa mai ciudat şi de-
abia mai târziu am aflat ce voia să spună. Ca înaintea unei migrene, sau ca
învelişul de lumină pe care bunica spunea mereu că poţi să-l vezi în jurul
oamenilor dacă eşti înzestrat cu har.
În cazul meu, era mereu acel gust de portocale şi sare. Dar nu de
portocale adevărate. Nu pot să explic mai bine, dar cred că aşa au gustul
portocalele de ceară.
O, la naiba! La naiba!
Cel mai ciudat era faptul că mă simţeam atât de calmă. Lumina
devenea din ce în ce mai slabă – chiar dacă zăpada reflecta lumina stâlpilor
de iluminat. Afară se întuneca. Mereu mă aştept la o atmosferă ciudată în
pragul înserării şi oricum mă apucaseră tremuricii.
M-am ridicat, simţind cum picioarele mi se fac de lemn şi tremură de
parcă ar fi fost cutremur. Apoi am luat cuţitul lung de vânătoare al tatălui meu care era pe o cutie pe care apucasem să o golesc pe jumătate.
Sufrageria arăta de parcă fusese lovită de-o bombă; mi-am dat seama că
golisem o cutie doar pe jumătate şi trecusem apoi la alta. Gustul de portocale
deveni mai puternic şi răpăitul se auzi din nou, ca şi cum cineva scrijelea
geamul cu unghiile. Am apucat cuţitul aşa cum mă învăţase tata, cu lama
lipită de antebraţ, ţinând strâns mânerul. Aşa poţi lovi adversarul în faţă cu
mânerul şi poţi să-ţi pui tricepşii şi marele dorsal în acţiune – ăştia sunt unii
dintre cei mai puternici muşchi ai corpului, mai ales dacă mai faci şi flotări
pentru tricepşi şi tracţiuni pentru muşchii dorsali. Şi dacă tai, pui şi bicepşii la
treabă, plus că astfel poţi să controlezi mai bine cuţitul.
Nu face zgomot, Dru.
Acum îmi răsuna în cap vocea tatălui meu. O şoaptă doar, ca şi cum m-
ar fi învăţat cum să mă concentrez asupra unei ţinte.
Nu face zgomot şi foloseşte-te de perete ca scut. Vine dinspre
bucătărie. Fă aşa cum te-am învăţat.
Am străbătut holul mergând pe lângă perete şi înjurând cutiile înşirate
de-a lungul lui. Lumina din bucătărie era aprinsă, proiectând pe hol un
dreptunghi auriu care se întindea şi pe primele trepte ale scării. Centrala se
opri şi răpăiala se înteţi.
Cioc-cioc-cioc-cioc. Pauză. Cioc-cioc-cioc. Cioc-cioc. Îmi simţeam inima
în gât, o bucată de carne care zvâcnea. Muşchii coapselor îmi tremurau ca şi
cum doar ce-aş fi terminat o cursă grea de alergări. M-am strecurat încet,
fără zgomot, pe lângă perete, şi am început să văd mici porţiuni din
bucătărie.
Ceea ce nu ţi se spune în astfel de situaţii – şi aici mă refer la filmele de
groază, care constituie în general un antrenament mai bun decât ai crede
când te confrunţi cu o situaţie de acest gen – este cum se contractă câmpul
vizual, totul îngustându-se din ce în ce mai mult. Nu vezi prea mult şi vederea
laterală îţi joacă feste. Ochii fug cu disperare în toate direcţiile, încercând să
cuprindă totul, dar nu reuşesc. Am păşit în dreptul scărilor, de unde se
vedeau chiuveta, aragazul şi o porţiune din masă.
La fereastra de deasupra chiuvetei nu era nimeni, ci era scăldată în
lumina reflectată de zăpadă. Am respirat încet, încercând să fac cât mai puţin
zgomot. Inima îmi zvâcnea în urechi ca un solo de tobe la căşti. Gustul de
portocale de ceară deveni şi mai pregnant şi dulceag. Acum simţeam gust de
putregai.
Cioc. Cioc-cioc-cioc-cioc-cioc.
Ropotul de zgârieturi în geam se înteţi, devenind aproape frenetic. Am
intrat în bucătărie.
Uşa din spate era într-o parte a camerei, lângă bufet, iar scaunul tatălui
meu era în dreptul mesei, cu spătarul spre perete în dreptul cămării. Când se
aşeza la masă, putea să vadă uşa din spate şi intrarea în hol, ţinându-şi
spatele în cel mai sigur cvadrant. Uşa în sine nu era prea solidă, cu un geam
cu zăbrele deasupra şi placaj subţire cu zăvor şi lanţ, care erau probabil mai
zdravene decât uşa în sine.Conţinutul stomacului mi se urcă în gât, fierbinte şi vâscos, luptându-se
pe loc cu inima. M-am înecat şi am fost cât pe ce să scap cuţitul din mână. Îl
vedeam clar printre zăbrelele ferestrei duble, în umbră, căci veranda se
întuneca din ce în ce mai mult şi lumina se scurgea din cer odată cu fulgii
care cădeau rotindu-se spre pământ.
Era un zombi la uşa din spate. Ochii care îi atârnau din orbite erau
albaştri, iar albul lor începuse să se întunece, mâncat de putregaiul morţii.
Fălcile erau o amestecătură de carne şi sânge îngheţat; ceva îi mâncase
jumătate din faţă. Zgâria cu vârful degetelor descărnate la geam. Carnea de
pe mână îi atârna fâşii şi am simţit cum mi se întoarce stomacul rău pe dos.
La coada ochilor am început să văd o ceaţă neagră şi vuietul din cap semăna
acum cu un avion cu reacţie care decolează.
L-aş recunoaşte oriunde. Chiar dacă era mort şi sfârtecat, ochii îi
rămăseseră la fel. Albaştri ca gheaţa, tiviţi de gene spălăcite.
Privirea lui fixă o întâlni pe a mea. Înălţă capul, ca şi cum ar fi auzit un
zgomot îndepărtat.
Mi-a scăpat un scâncet sec, ca un lătrat, şi m-am lipit cu putere de
peretele de lângă intrare.
Tata încleşta pumnul putred, cu degetele mâncate de o creatură pe
care nici nu voiam să mi-o imaginez sau să mă gândesc la ea, şi lovi în geam.