Mai e ceva?

Capitolul 2 - Planuri

          Coborâm din maşina doamnei Petrov şi îmi aranjez rochia primită de la Diana şi mama ei. Este atât de frumoasă şi, după eticheta din interior, se pare că este o creaţie a unei case de modă celebre. Doamna Petrov îmi zâmbeşte încurajator în timp ce-şi aranjează zulufii aurii. La vârsta ei, puţin peste patruzeci de ani, este încă tânără şi frumoasă, iar Diana o moşteneşte cu siguranţă. Desigur că, fosta însoţitoare de zbor a avut întotdeauna grijă de aspectul ei şi nu s-a neglijat nicio clipă. Felul în care arată este o obligaţie de serviciu, iar Ramona Petrov a fost una din cele mai bune din branşa ei. De aceea, în urmă cu aproape patru ani, şi-a luat atestatul de profesor-instructor şi acum are grijă să înveţe alte tinere secretele acestei profesii.

          În afară de aspectul ei, am apreciat la mama Dianei calităţi pe care, din păcate, mama nu le posedă. Ramona este spontană, veselă, adeptă a unei libertăţi responsabil asumate, generoasă şi extrem de tolerantă... mai ales cu scorţoşenia mamei mele pe care, nu ştiu din ce motiv, pare s-o adore, chiar dacă o tachinează până când mama devine un pachet de nervi, gata să explodeze la orice cuvânt. „Noi suntem ca Tom şi Jerry!", râde adesea mama Dianei şi o îmbrăţişează prieteneşte pe mama care se înroşeşte şi pufneşte nervoasă ca o tigaie cu ulei încins în care picuri apă. În ciuda aparenţelor, mama ţine cu adevărat la Ramona. Când aceasta a fost implicată într-un accident de circulaţie, mama a luat-o la noi pe Diana şi, după ce s-a asigurat că noi avem tot ce ne trebuia, a alergat la spital ca să afle veşti despre Ramona. Doamna Petrov a aflat totul de la fiica ei şi niciodată nu a renunţat la compania mamei chiar dacă aceasta părea să o respingă.

          Mama Dianei îmi zâmbeşte încurajator. Mă cunoaşte bine şi ştie exact ce este în sufletul meu. Sunt mai puternică acum că o am de partea mea şi voi putea face faţă reproşurilor mute ale mamei mele. Deschid uşa casei în care locuim şi rămân cu gura căscată. Mama poartă o rochie elegantă, iar tata de-abia îşi mai stăpâneşte bucuria când mă vede. Se ridică de pe scaun, îmbrăcat cu cel mai frumos costum al lui şi îşi petrece braţul peste umerii mamei. Generăleasa ne iese în întâmpinare în rochia pe care o poartă doar la sărbători. Mama Florica este ca un membru al familiei noastre şi o cunosc de când mă ştiu. Este prima care mă îmbrăţişează de parcă ar vrea să dea timpul necesar mamei să-şi reia figura ei serioasă şi lipsită de emoţii. Cu toate acestea, mama este îmbujorată şi ochii ei albaştri scânteiază ca un pom de Crăciun.

           Pare fericită... Chiar e! Mama se bucură că am intrat la facultate?

          — Felicitări, draga mea! Suntem atât de mândri de tine, îmi şopteşte ea, în timp ce mă strânge la piept. Din spatele ei se iveşte tata care îmi întinde un buchet de lalele albe. Exclam uimită, sigur au costat o avere pe vremea aceasta. Sunt florile mele preferate şi le-am primit de la oamenii pe care îi iubesc şi respect cel mai mult.

         — Mă bucur că m-aţi lăsat să contribui la surpriza voastră, zâmbeşte Ramona şi o îmbrăţişează şi ea pe mama.

         Eu mă uit la toţi fără să înţeleg nimic. Părinţii mei ştiau când eu i-am sunat şi ei, împreună cu Ramona, au pus la cale această farsă?

         — Era metoda prin care mă puteam şi eu revanşa faţă de surpriza făcută de tine anul trecut, şi-a acoperit mama râsul cu mâna, neuitând să mă înţepe uşor.

         — Haideţi cu toţii la masă că se răcesc bucatele, ne îndeamnă înţeleapta Generăleasă, ştergându-şi lacrimile formate la colţul ochiului.

          — Şi tu ai ştiut, mamă Florica? o întreb eu când mă apropii de ea.

         Bătrâna, se uită la mine pieziş şi mă loveşte uşor cu degetele în frunte.