Mai e ceva?

Capitolul 27 - Valentine's Day (I)

          M-au oprit din nou să plec. Reuşisem să ajung aproape de ieşire, dar o matahală de asistentă - care putea să joace fără nicio problemă în rolul asistentei-şefe din Zbor deasupra unui cuib de cuci – s-a aşezat în faţa uşii, surdă la toate protestele şi ameninţările mele. M-a luat de braţ apoi şi aproape că m-a purtat pe sus până la locul detenţiei mele.

         Paznicul de la uşă, şoferul pensionat al tatălui meu, mă priveşte cu reproş şi pune de-o parte cafeaua pe care îl trimisesem să mi-o cumpere, sub pretextul că pofteam, de vreme ce eram închis în acest loc de aproape o lună şi nu mai văzusem cafea tot de-atunci.

          — Nu mai pot sta aici! Nu înţelegeţi că mă simt bine, la naiba? Ce vreţi să fac ca să mă credeţi? Nu mai rezist! Vreau afară! Vreau să mă eliberaţi, gardieni nenorociţi ce sunteţi!

         Urlu ca un nebun şi mă lupt cu ei. Celor doi li se adăugă şi câţiva băieţi de la firma de pază, de parcă eram o forţă redutabilă pe care încercau să o ţină la respect. Îmi venea să râd cu toată amărăciunea mea... Nu vedeau că aveam puterea unui copil de cinci ani?

         Şi apare din nou medicul acela stagiar. Este blond ca şi amicul Ancuţei, cel care mi-a îndreptat binişor faţa în urmă cu o lună. Doctoraşul are o privire vicleană şi ştiu ce ţine în mâna ascunsă la spate. Se apropie de mine şi îi privesc licăririle satisfăcute din ochi în timp ce-mi injectează sedativul în braţ. Doare, doare ca naiba, dar ştiu că în curând durerea va înceta şi mă voi scufunda din nou în întuneric.

        Ce se întâmplă? Nu înţeleg de ce-mi fac asta...

        Genunchii sunt primii care cedează. În curând voi fi moale ca o cârpă. Ştiu prea bine cum voi reacţiona. Am repetat figura asta de multe, prea multe ori. De fiecare dată când am încercat să evadez.

Partea frumoasă din acest tratament este senzaţia de plutire care apare în scurt timp. Este singurul lucru care merită experimentat. Poate când ies, îi rog să...

***

         — De ce este din nou sedat?

         Vocea mamei este puternică şi enervarea îi iese afară prin toate inflexiunile şi tonalităţile care deja au atins nivelul de sus. Este mult prea strident pentru urechile mele şi gem prelung ca să-i atrag atenţia că sunt treaz.

        Aproape treaz...

        — Doamnă Apostolescu, soţul dumneavoastră...

         — Şi de când este soţul meu medic?

         Doctoraşul, aspirant la titlul onorant de Mengele, se face mic şi-şi aduce umerii în faţă când îşi împleteşte degetele încurcat.

         — Mamă, reuşesc să murmur într-un final.

         — Dănuţ, dragul meu, ţi-ai revenit?

         De aproape două săptămâni, mamă! Dacă nu ai fi fost plecată, ca de obicei, poate ai fi ştiut că sunt... sănătos.

         — Da, mamă. Pot să merg acum acasă?

        — Iartă-mă, dragul meu! Tatăl tău mi-a spus la telefon că faci recuperare şi de-aceea nu te-ai întors acasă încă.

        — Da, mamă. M-am recuperat. Sunt bine. Foarte bine. Mă iei cu tine?

        Mama se uită la mine, îngustându-şi ochii, bănuitoare, apoi izbucneşte în râs.

        — Hahaha! Pentru o clipă aproape că m-ai păcălit.