Mai e ceva?

Capitolul 20 - O mie şi una de... nopţi

          Nici eu nu îmi explic cum de-am putut să fac asta...

         În timp ce vocea mea interioară mă ceartă ca o nebună şi-mi înşiră — detaliat — toate motivele pentru care ar trebui să-l urăsc din tot sufletul pe Dan, altceva în mine care, cu siguranţă, are legătură cu bolovanul din pieptul meu, a devenit mai uşor, aproape aerian, şi acum pot respira, în sfârşit, liber şi chiar dacă mult mai repede decât de obicei.

         Şi inima îmi bate mult mai repede...

         Din nou decid să ignor sâcâitoarea voce şi-mi dau voie să fac alegeri şi cu inima. Chiar dacă greşesc, măcar ştiu că am încercat să nu mai alung bucuria din mine şi că nu o mai înlocuiesc cu „aşa trebuie să fac".

         Stăm de aproape jumătate de oră lipiţi unul de celălalt şi mă simt bine, aş spune chiar fericită. Ne încălzim unul pe celălalt şi asta este o intimitate pe care o împărtăşim pentru prima dată.

         Cu excepţia...

        Nu, nu vreau să-mi aduc aminte de acea noapte! Când mă gândesc la ea nu pot decât să-l invidiez pe Dan că nu-şi mai aminteşte de acele ore când...

         Nu, nu din nou!

        — De ce nu ai plecat? Acum ai fi fost în siguranţă!

         Buzele lui îmi trimit aer cald pe tâmplă şi mă înfior fără să vreau.

         — Ce vrei să spui? Că acum nu sunt în siguranţă?

        Mă desprind de el, alarmată, dar mă trage înapoi.

         — Nu te îndepărta că îngheţăm! Bineînţeles că eşti în siguranţă!

          Zâmbeşte! Îi simt buzele pe tâmpla mea cum se arcuiesc în sus şi mi-l imaginez cum arată acum. Rămân fără putere. Nu îmi vine să cred că în clipa asta mă simt de parcă aş fi din totdeauna alături de el. Că nimic nu ne-a desparţit în tot acest timp şi că aşa vom rămâne şi de-acum încolo.

         — Când crezi că vor veni după noi?

        — Sincer? Aş vrea să nu mai vină nimeni după noi acum.

         Glumeşte! Numai el poate să glumească în astfel de momente, dar asta mă face să nu mă mai tem că am rămas aici.

        — Este foarte frig!

         Din gură îmi ies aburi când vorbesc, iar Dan se decide să iasă ca să aducă bagajele noastre din portbagaj. Se întoarce după două minute cu trolerul meu şi geanta lui. Întâi deschid trolerul şi reuşesc să scot, din teancul ordonat, un pulover mai gros pe care îl aruncasem într-o doară înăuntru. Dan aşteaptă răbdător să mă îmbrac, apoi aduce în faţă geanta lui din care scoate un tricou de bumbac cu mâneci lungi. Îşi descheie cămaşa şi îşi pune tricoul pe dedesubt, apoi se încheie la loc. Îmi dau seama că tot subţire este îmbrăcat şi observ că nu se mai opreşte din tremurat.

        — Tu nu ai haine mai groase în geantă?

         — Nu, am crezut că vom sta numai în hotel sau mă voi deplasa cu maşina. Nu m-am gândit că...

         — Se pare că sunt multe lucruri la care nu te-ai gândit, mormăi şi mă întind mai bine în scaunul pe care l-am lăsat uşor pe spate. Nu ştiu ce naiba ai în cap?

        — N-ai vrea să ştii! răspunde imediat Dan, apoi tace din nou bosumflat. 

         Tâmpenii, ce să ai! gândesc imediat înciudată şi închid ochii sperând că voi adormi.