Mai e ceva?

Capitolul 10 - Zâmbetul lui Peter Pan

        — Eşti bine?

         Urăsc întrebarea asta, dar, venită de la el, nu mai pare convenţională. Ochii albaştri ai lui Radu mă ţintuiesc plini de îngrijorare şi de bunătate. Mulţumesc încă o dată lui Dumnezeu că mi l-a scos în cale pe omul acesta bun, exact când aveam mai mare nevoie de un suflet care să mă înţeleagă şi să nu mă judece.

          Dau din cap afirmativ şi el îmi dă drumul din braţele sale. Mă ia totuşi de braţ şi mă sprijină până ce ajungem la fântâna arteziană din faţa facultăţii. Ne aşezăm pe brâul de ciment care o înconjoară şi, ca să nu vorbesc imediat, mă prefac că-mi aranjez lucrurile din micul rucsac pe care îl port.

         — El... nu este cel care, astă vară...?

         Tresar şi mă uit la el cuprinsă de panică. 

         Oare ştie ce mi s-a întâmplat? Da, bineînţeles, doar s-a lăudat, animalul naibii. 

         Îmi plec capul cuprinsă de ruşine.

         Acum au aflat şi colegii mei că sunt o depravată...

        Cât de mult am vrut să uit ce mi s-a întâmplat cu aproape două luni în urmă, iar acum tot echilibrul, dobândit cu greu, s-a destrămat. Toată vara, bieţii mei părinţi m-au vegheat cu rândul şi nu m-au lăsat singură nici o clipă. Mama şi-a luat concediu fără plată ca să stea cu mine.

         În primele zile, după ce s-au întors din vacanţă, când au realizat că se întâmplă ceva cu mine, m-au copleşit cu întrebările, apoi m-au lăsat în pace şi m-au înconjurat cu toată  atenţia lor. Uneori mă simţeam sufocată, dar nu le spuneam ca să nu-i mâhnesc şi mai mult. Le citeam în ochi spaima, îngrijorarea şi neputinţa. Am stat inertă, moartă, aproape trei săptămâni. Singurele lucruri pe care le făceam era să beau apă şi să înghit ceva, forţată de mama sau de tata. Când nu mai suportam, mă scufundam în cada plină şi stam acolo până când îngheţam sau adormeam în apa răcită.

          Dar într-o zi, pe când ieşisem în toiul nopţii să-mi iau o sticlă de apă din frigider, l-am auzit pe tata hohotind. Stătea în bucătarie, pe canapea, cu capul în mâini şi plângea deznădăjduit. Atunci s-a întâmplat ceva cu mine, ca şi cum cineva ar fi apăsat un buton ascuns şi a spulberat un stăvilar. Cu ochii în lacrimi m-am apropiat de tata şi mi-am petrecut un braţ peste el. A tresărit şi m-a privit cu atâta tristeţe încât mi-a rupt inima. Am plâns amândoi în minutele următoare şi asta a fost ultima oară când am mai făcut-o.

         A doua zi, dimineaţă, i-am surprins pe-ai mei când s-au trezit şi au găsit micul dejun pe masă, iar pe mine aşteptându-i zâmbitoare şi urându-le o zi minunată. Bieţii de ei se uitau la mine ca la o fantomă şi rămăseseră muţi, neputând să creadă că îmi revenisem din depresie atât de miraculos. Au primit aceasta ca pe un dar divin şi nu m-au întrebat niciodată ce s-a întâmplat cu mine, dar le citeam spaima în ochi de fiecare dată când nu mă vedeau zâmbind.

         După ce crezuse că m-a pierdut, mama s-a schimbat în mare măsură, dar nu de tot... 

          La câteva zile după ce am revenit la viaţă, am primit vizita unui oaspete neaşteptat.

***

         — Radu, ce mult mă bucur că te revăd! exclamă mama.

         Mă ridic speriată de pe fotoliul pe care stătusem până atunci în compania unei cărţi. Sunt îmbrăcată destul de... neconvenţional: doar un maiou şi pantaloni de pijama, destul de uzaţi. Alerg spre bucătărie să mă ascund, dar îmi dau seama că nu pot sta aici la nesfârşit, aşa că fug spre dormitor, unde mă pot baricada pe dinăuntru. Nu vreau să-l văd pe Radu, încă nu sunt pregătită să vorbesc și cu alte persoane în afară de ai mei.