A Slice Of Reality

Două cuvinte-partea 2 [povestea lui]

[Te rog nu uita că această poveste este pură ficţiune.]

      El ştia că a violat-o când s-a trezit urmatoarea zi simțindu-se amețit şi cu mintea în ceață. Vagile amintiri despre ea zbătându-se şi zvârcolindu-se sub el, protestele sale slabe înăbuşite de gemetele şi mârâielile sale animalistice, dar el a încercat să se convingă că era participantă de bună voie. Că era sex, nu viol.

      Şi-a adus aminte în acea zi, în instanță, după câteva zile de la incident. Ea era într-o stare deplorabilă, care l-a făcut să se simtă vinovat. Ştia că el era cel responsabil pentru tristeţea ei. Oricum, când a fost întrebat în instanță a răspuns cu un simplu cuvânt care a schimbat totul. A pledat nevinovat.

      Acum cincisprezece ani, în ciuda societății patriarhale şi neavand vreo probă, combinat cu abandonul părinților ei, a fost eliberat. Părinții lui l-au manipulat şi convins să mintă pentru că orice mişcare greşită i-ar fi distrus viitoarea carieră.

      Acum, cincisprezece ani mai târziu, repercursiunile acţiunilor sale nu-i dādeau pace. În fiecare dimineață se trezea şi încerca să se convingă că este un "om bun"

      Întârzia la muncă când şi-a luat în grabă o cană de cafea amară şi a verificat căsuța poştală. Sprâncenele i s-au unit în confuzie când a văzut o scrisoare ciudată. Cana de cafea a căzut pe jos spărgându-se şi vărsând cafeaua pe papucii lui, când a realizat că îi era adresată lui din partea ei.

      A ascuns srisoarea adânc în buzunarul patonului său şi a mers liniştit la muncă. Întreaga zi s-a gândit la scrisoarea care i-a trezit nenumărate întrebări. De ce a trimis acea scrisoare după cincisprezece ani? Ce scria în scrisoare? Cum era ea, era bine sau nu?

      S-a gândit să îşi ceară scuze în aceşti cincisprezece ani dar nu a putut să o facă. Era un laş, îi era frică de ce avea să spună ea. Şi-a amintit că ultima oară când a văzută a fost în instanță, când a pledat nevinovat. Fața ei palidă a devenit roşie când a țipat la el. A lansat acunzări şi a țipat la el din cauză i-a provocat atăt de multă durere, până când a fost dată afară de gardieni.

      A văzut-o plângând în timp ce gardienii o scoteau afară. Ultimul lucru pe care l-a auzit din partea ei au fost două cuvinte, "te urăsc". Acele două cuvinte pe care le-a scuipat cu atât de mult venin încât l-a făcut să-şi înghită nodul din gât. Acele două cuvinte încă mai răsună în capul său, "te urăsc".

      Era întins pe canapea epuizat şi vinovat. Luă o gură de aer şi aruncă o privire asupra scrisorii. S-a uitat la adresă, era trimisă dintr-un mic orăşel în nordul ţării.

      Nu avea curaj să deschidă scrisoarea, aşa că a decis fără să citească. A bătut darabana pe masă realizând că trebuia să îşi ceară scuze. Prin urmare, a plănuit să meargă la adresa de pe scrisoare şi să îşi ceară scuze pentru toate necazurile pe care i le-a cauzat.

      A mers mai departe cu planul şi acum stă în fața casei sale. Orăşelul era mic dar strălucea prin căldura localnicilor. Casa ei arăta aproape antică şi istorică, exact ca şi celelalte case de pe stradă.

      Era blocat. Inima îi bătea în piept şi fruntea începu să îi transpire. Nu avea sonerie aşa că a bătut încet la uşă. A auzit gălăgie înauntru şi deja voia să plece.

      Uşa s-a deschis şi a recunsocut femeia care stătea în prag. Avea părul castaniu prins într-un coc neglijent şi şorţul pe care îl purta peste fustă pătat cu sirop. Nu era ea, era prietena ei, Jules.

      Şi-a îngustat privirea şi a bătut nerăbdătoare din picior. A băgat repede mâna în buzunar, după scrisoare. Ochii lui Jules s-au mărit şi a şoptit, "Tu.."

      "Da, am venit ca să îi cer scuze", a spus iar ea a pufnit.

      "Este cumva vreo glumă proastă?"

      "Ce? De ce?" a întrebat, iar ea l-a privit necrezându-l.

      "Ea nu e aici."

      "Atunci unde e?" a întrebat şi ea a ridicat din sprâncene.

      "Serios? Nu ştiai asta?"

      "Nu. Nu ştiu."

      "Atunci ai ajuns prea târziu, e plecată de mult. A murit." a spus luând o pauză, "Ai auzit bine, a murit."

      "Dar cum..." a bătut în retragere, şocul şi vinovăția cuprinzându-l.

      "După ce ai.. violat-o, familia ei a dezmoştenit-o. Au spua că a dezonorat familia. Era traumatizată, notele ei au scăzut considerabil. Şi-a neglijat studiile, sănătatea şi a hoinărit prin jur din moment ce nu mai avea casă, şi era prea umilită pentru a cere ajutor." spuse Jules luând o gură de aer.

      "Şi după, ce s-a întâmplat?" a întrebat încet cu vocea tremurândă.

      "Am încercat să o ajut dar a refuzat. Am văzut-o pe lângă biserică în ultimele ei zile, rugându-se şi ajutând călugărițele. Apoi într-o zi a venit la mine şi mi-a lăsat scrisoarea- pentru tine. Înainte să o pot întreba a murit." i-a explicat Jules închizându-şi ochii, "S-a sinucis."

      El nu a spus nimic ceva timp. A întrebat-o uşor "De ce mi-ai dat scrisoarea acum?"

      "Nu am putut să ți-o dau supă ce am citit-o. Pur şi simplu nu am putut, dar a trebuit. Aşa că, după cincisprezece ani, am trimis-o." a spus zămbind trist.

       "Ce este în scrisoare?" a întrebat iar ea i-a spus să o citească. Aprobă dim cap şi deschise scrisoarea. Credea că scrisoarea consta în ea spunându-i căt de mult îl disprețuia, dar erau numai două cuvinte, acelea fiind "Te iert".