Iubesc Fara Sa Vreau ! ( Finalizată )

Play with fire

Dupa doar 5 minute de mers am ajuns la faleza orasului.
   -Vin-o dupa mine! mi-a soptit aproape stins.
   L-am urmat si am urcat cateva scari care duceam la o parte a faleze pe care nu o cunosteam.
     Aleea principala se continua cu una secundara. Desi fusesem de multe ori prin acea zona, nu am observat acea scara acoperita de crengile salciilor. Sus, era un rand de dalii care creau o alee pe sub crengile plangatoare.
     Dupa cativa pasi, Cristian s-a oprist si s-a asezat pe o margine de pavaj trecuta de vreme. M-am asezat si eu asteptand sa spuna ceva, dar privea in gol, pierdut.
    -Cristian...
   O lacrima i se prelinse pe obraz.
    -Cristian, ma sperii! glasul imi era alarmat realmente.
   Continua sa taca. Se uita in gol , iar lacrimile incepura sa curga.
   -Alex, mama e la spital... mama e  la spital si nu mai stiu ce sa fac...sunt singur... nu pot sa o ajut. Se uita fix in ochii mei si am simtit cum inima mi se frange in doua.
   L-am luat in brate... Nu stiam ce fac, dar a fost primul reflex... a inceput sa planga si mai tare si sa ma strange cu putere in brate. Ii simteam corpul vulnerabil. Un val de caldura ma invada. L-am mangaiat usor pe cap. Atunci am stiut ca fac ce trebuie. Cristian avea nevoie de mine si desi il stiam de doar cateva zile vroiam sa fiu alaturi de el, avea nevoie de mine...
   Dupa cateva minute s-a oprit din plans si s-a retras din bratele mele. Am simtit cum se rupe ceva din mine, fara sa pot sa imi explic ce. S-a uitat la mine cu ochii in lacrimi.
   -Imi pare rau pentru asta....nu ar fi trebuit sa iti spun ...
   -Nu, stai linistit . Vreau sa te ajut...ai facut bine ca mi-ai spus. A incercat sa zambeasca, dar durerea era prea mare.
   S-a uitat pentru un moment in alta directie, apoi s-a intors catre mine din nou. Se uita fix in ochii mei.
   -Stii...aici vin mereu cand am nevoie sa ma reculeg....e locul meu special...nimeni nu mai vine aici....
    I-am zambit.
   -Promit ca nu voi spune nimanui despre asta. Si referitor la mama ta-chipul lui se crispa din nou din cauza durerii pe care o resimtea gandindu-se la ea- pot sa te ajut cu ceva? Daca mi-ai spune ce  se intampla cu ea poate as putea sa iti dau un sfat,sau orice...
   -Ea...a inghitit si a continuat un pic crispar, ii era greu sa vorbeasca despre asta...a facut infarct alaltaieri...am gasit-o cazuta in bucatarie cand am ajuns acasa...-inca o lacrima se prelinse dar o sterse repde cu mana- si acum e la spital...medicii nu stiu ce sa creada.... A izbunit din nou in plans...
   -O sa fie bine, linisteste-te... o sa fie bine....trebuie sa ai credinta...
   -Nu stiu ce sa mai cred...era distrus, lipsit de speranta... vreau sa fie bine, nu stiu ce as face daca...
   -Nu. Te rog nu te gandi. O sa fie bine.
   M-a cuprins din nou in brate. Multumesc mult! mi-a soptit la ureche. Dupa cateva momente mi-a dat drumul si a ramas cu privirea in gol.
   As fi vrut sa ii spun ceva care sa il scoata din starea aia, dar nu stiam ce...
  Am ramas tacuti amandoi pentru inca ceva timp dupa care ne-am ridicat amandoi si ne-am indreptat catre casa. Drumul a fost la fel. Ajuns in fata casei as fi vrut sa ii spun ceva, dar nu mai aveam putere...ma afectase si pe mine problema lui, asa ca doar i-am aruncat o privire incurajatoare si am intrat in curte, apoi in casa si am urcat in camera mea...
   Trebuia sa il ajut cumva pe Cristian,trebuia sa fiu alaturi de el, sa il fac sa se simta mai bine,dar nu aveam nici cea mai mica idee cum sa fac asta. Acum totul era clar, stiam de ce era atat de absent la scoala si se comporta asa cu mine. M-as fi asteptat ca a doua zi de scoala sa fie la fel de agitata ca prima,  sa comunice cu mine, sa vrea sa afle  mai multe. Incepea sa imi para rau ca l-am judecat fara a afla de la el ce se intampla cu adevarat. Amintindu-mi de gandurile pe care le-am avut, m-am rusinat, mustrandu-ma de ce am putut crede despre el.
   Si rivalitatea dintre colegi devenea mai limpede acum. Problema nu era la Cristian, ci la ceilalti care, dintr-un motiv anume, il judecau fara a-l cunoaste. Nu il stiam decat de cateva zile, dar deja ii simteam sufletul bun pe care il avea. Era diferit fata de ceilalti, el nu a incercat sa ma atraga de partea lui cum au facut colegii mei, el a incercat doar sa se deschida in fata mea. Si in sfarsit a reusit sa se deschida complet astazi. Un fior placut ma trecu amintindu-mi de imbratisarea lui. A fost atat de sincera si de ... placuta. Pentru o clipa am simtit din nou sentimentul si fata mi se destinse intr-un zambet. Cristian era un baiat de treaba si trebuia sa fie prietenul meu. Avea nevoie de mine si eu trebuie sa fiu langa el.
   Dupa ce am terminat rapid temele si am luat cina impreuna cu parintii mei, am urcat repede in camera mea si m-am bagat rapid in pat. In timpul mesei am discutat cu parintii mei despre problema lui Cristian si imi dadusera o idee geniala. Chiar daca nu puteam sa fac prea multe pentru mama lui Cristian, cel putin aveam sa ma duc sa ii duc un buchet de flori imediat ce avea sa se simta mai bine.
   Am zambit incantat de ideea mea. Am incercat sa adorm dar nu am reusit sub nicio forma. Nu-mi puteam lua gandul de la mama colegului meu. Stiam ca starea ei era nesigura din spusele lui,dar oare reusisera doctorii sa faca ceva pentru ea?? Singura solutie de a afla era sa sun sa intreb.
   Am cautat numarul in agenta telefonului si am apasat pe tasta de apel. Emotiile din stomac isi faceau simtita prezenta. "Da, Doamne, sa fie bine!"- ma rugam in gand. Dupa ce a sunat de 3 ori, Cristian raspunse.
   -Salut! Sunt...Alex! oare de ce glasul imi era atat de ciudat?
   -Salut! Parea un pic mai insufletit.
   -Cum se mai simte mama?
   -E mai bine! -Acum parea chiar mai bine. Am zambit in sinea mea.- Si maine ma duc sa o vad. Doctorii au zis ca acum e bine.
   Tacerea se asternu si nimeni nu mai zise nimic.
   -Deci sa inteleg ca e in afara oricarui pericol,nu? am intrebat un pic fortat, descurajat de raspunsurile schematice ale lui Cristian.
   Dupa un moment de confuzie, el zise:
   -Da...acum e in afara oricarui pericol doar ca mi-e cam frica sa nu ma minta doctorii si mama sa fie inca in pericol. Nu stiu ce m-as face fara ea. Ea e totul pe lume pentru mine si nu as putea trai fara ea. -suspina usor si inima mi se nelinisti-dar vreau totusi sa cred ca va fi bine si totul este in regula.
   -Stii, eu cred ca cel mai bine e sa ai incredere in doctori. Nu cred ca te mint. Sunt sigur ca mama ta se simte bine. Apropo la ce spital e ? daca se simtea deja mai bine, planul meu urma sa fie pus in practica chiar in ziua urmatoare. Nu mai aveam sa astept. Vroiam sa il fac pe Cristian sa se simta bine si nu avea sa stea nimic in calea mea.
   -La spitalul de Urgenta...maine ma duc sa o vad... sunt nerabdator sa ii spun cat de mult o iubesc...
   Chiar nu ma inselasem deloc, avea chiar un suflet de aur si oricat de mult incercam sa inteleg motivul pentru care nu il agreiau ceilalti colegi nu reuseam .
   Nu vroiam sa il tin mai mult la telefon,deja parea destul de obosit si cu siguranta avea nevoie de foarte multa odihna dupa cum arata in ultimele zile. I-am spus noapte buna dupa care am inchis telefonul curins de un sentiment de bucurie.