Băiatul cu Ochelari

Capitolul 5

Nu mai vreau să fiu așa. Vreau să rămân puternică, încrezătoare și să trec peste orice îmi iese în cale. Nu pot face asta dacă acționez așa la lucrurile mărunte. De azi înainte, nu voi mai lăsa trecutul să mă afecteze. Îl voi lăsa în urmă și mă voi preface că nu s-a întâmplat niciodată. Voi încerca să fiu altă persoană, una care nu v-a avea nici o parte comună cu cea veche. Nu îmi va mai păsa de ce spun sau cred alții despre mine și nu voi mai lăsa pe nimeni să mă distrugă.

Odată ce mă ridic din pat și amintirile ce s-au petrecut acum câteva ore îmi apar din nou în minte, îmi dau seama că m-am comportat cam urât cu Derry. El a vrut doar să mă ajute și să fie lângă mine exact așa cum ar fi un frate bun. Mă uit prin toate încăperile în speranța că îl voi mai putea găsi aici și îmi voi putea cere scuze. Din păcate, tot apartamentul e gol și nici o lumină nu e aprinsă. Afară este deja aproape întuneric, iar eu nu știu ce aș putea face cu timpul care a mai rămas din această zi.  Îmi amintesc imediat că sunt aici de ceva timp și încă nu am apucat să văd orașul. E unul dintre cele mai mari și frumoase orașe din lume, iar eu am străbătut doar drumul până la școală.

Îmi iau telefonul de pe birou și caut să apelez numărul Sarei. După câteva bipăituri, aceasta răspunde.

-Alo?

-Hey Sara, mă gândeam dacă nu ai vrea să ieșim seara asta puțin prin oraș, știi tu, așa ca între fete. spun plimbându-mă de colo colo prin cameră.

-Scuze, îmi pare foarte rău doar că seara asta am... ceva treabă. spune ea cu regret.

-Înțeleg. Nu-i nimic. Doar că voiam să ies cu cineva care să cunoască cât de cât orașul. Nu știu dacă eu aș putea ieși fără să mă pierd.

-Îmi pare foarte rău. Îți promit că vom ieși altă dată și ne vom face de cap ca fetele. Acum chiar e ceva ce nu poate fi amânat.

-E Ok. Pa. spun și închid telefonul.

Mă trântesc pe pat și oftez lung. În niciun caz nu mai am chef să stau închisă aici. Nu mai sunt acasă. Acum pot ieși când vreau fără să fiu sunată din 5 în 5 minute de mama pentru a se asigura că sunt bine. Voi ieși, doar că nu voi merge prea departe.

Mă schimb rapid în ceva destul de lejer, mai exact o pereche de pantaloni, un tricou și un hanorac. Nu mă duc cine știe unde așa că nu pun prea mare accent pe cum arăt. Important e să mă simt confortabil. Îmi mai prind părul într-un coc dezordonat și ies afară.

Era o seară ca una de vară. Temperatura era perfectă, vântul adia ușor mângâindu-mi pielea, greierii începeau să cânte, iar pe cer tocmai răsărea o lună plină, a cărui lumină palidă mă fermeca. Pentru mine, aceasta era genul de seară perfectă. Nu voiam să merg prin orașul ce părea extrem de aglomerat și zgomotos. Aveam nevoie de ceva mai liniștit, ca o plimbare într-un loc mai retras.

Ocolesc clădirea campusului, unde găsesc un mic drum înconjurat de copaci. Nu părea genul de pădure stranie și înfricoșătoare așa că am pornit încet printre ei. Foșnetul copacilor, cântecul greierilor și sunetul păsărilor era cântecul ce voiam mereu să-l ascult și de care să nu mă satur niciodată. Totul era perfect în seara asta.

După ce m-am plimbat câteva minute, parcă am ajuns cu totul altundeva. Copacii nu mai erau atât de deși ci erau doar pe alocuri. Cerul senin imi oferea priveliștea strălucitoare a stelelor, iar luna se reflecta în micul râu ce trecea pe aici. Mereu am adorat priveliștile pe care mi le oferă noaptea.

M-am mai plimbat pe aici până am văzut că cineva stă pe o băncuță veche de lemn. Speram să fiu singura care știe de locul ăsta. Nu credeam că va mai fi cineva aici. În orice caz, nu vreau să mă observe.