Ce am lăsat în urmă || Calum Hood

                             ***

     ,,Stella, de doi ani ai lăsat un gol imens înăuntrul meu pe care nu reuşesc să-l umplu oricât de mult aş încerca. Sunt doi ani de când tu ai dispărut din viaţa mea. Sau poate eu am dispărut şi sunt singurul vinovat pentru goliciunea din sufletul meu. Ceva îmi lipseşte şi știu cu exactitate ce: inima mea. Dar nu-mi fac griji. A rămas acum mult timp în grija ta şi nu îndrăznesc a o cere înapoi. Nu că aş avea nevoie de ea!

      Ştiu că sunt singurul vinovat şi încă nu îmi pot ierta greşeală. Nu este zi în care să nu mă acuz şi să mă pedepsesc singur. De asta nu ți-am putut cere vreodată să mă ierţi. Nici eu nu am reuşit să o fac şi nimeni nu  ar putea să o facă. Şi mă pedepsesc şi mai tare gândindu-mă că tu ai face-o deşi nu merit câtuşi de puțin.

       Ăsta e unul din lucrurile pe care le-am iubit întotdeauna la tine, dar pe care acum îl urăsc atât de mult. Că eşti diferită. În sufletul tău sălăsluieşte bunătatea. Nu eşti potrivită pentru lumea asta crudă. Nici pentru mine. Eşti specială şi mereu vei fi, dar atât timp cât vei trăi lumea te va răni. Chiar şi eu am făcut-o, deşi ți-am promis că nu o voi face vreodată. Am fost un mincinos. Îmi pare rău!

      Regret tot ce s-a întâmplat. Îți jur că dacă aş putea schimba ceva aş face-o! În tot acest timp m-am întrebat cum ar fi fost dacă aş fi fost eu în locul tău şi mă gândesc că aşa ar fi fost mai bine. Numai gândul că acum tu stai închisă între patru pereţi zi de zi, că nu mai poţi ieşi la plimbările cu rolele pe care le iubeai atât de mult, că nu mai mergi în parc cu prietenii tăi sau că nu mai eşti tu... toate astea mă fac să mă urăsc şi mai mult.

     Numai din cauza mea stai acum în acel scaun cu rotile nenorocit care ți-a furat toată viața. Nu o să mi-o iert niciodată. Nu o să mă pot accepta.

     Poate că tu m-ai îndemnat să îmi continui viaţa, să intru în trupă şi să îmi împlinesc visul fără tine, nu pot.  Nu te pot uita.

      Urăsc să mă trezesc în fiecare dimineaţă cu gândul că eu sunt cel vinovat pentru dispariţia zâmbetului tău. În fiecare seară te visez. Zâmbetul tău, părul tău şaten închis şi ochii tăi căprui. Totul îmi aminteşte de tine. Fiecare chip pe care îl văd parcă ar fi al tău. Dar nu e niciodată. Te voi iubi mereu, Stella! Tu eşti îngerul meu. Te iubesc.
                                                                                          x Calum"

                                 ***

     Las stiloul pe masă recitind zecile de cuvinte înşirate aiurea pe foaia de hârtie. Sunt atât de încurcate, atât de... personale. Toate aceste gânduri ce-mi trec prin cap. Trebuie să ştie! Stella trebuie să ştie că după atât de mult timp, sentimentele mele pentru ea nu au dispărut. Chiar dacă mă va urî şi mai mult, nu mă voi putea vreodată împăca cu mine însumi dacă nu îi voi spune ce simt. Regret... Regret tot ce a fost.

     Împăturesc cu greu foaia de hârtie, căci mâinile îmi tremură de nervozitate şi mici pete de cerneală pătează foaia subţire. O las aşa, murdărită ca sufletul meu. Nu aş putea să o rescriu. Nu sunt atât de curajos pe cât par. Aşa că mă întind după un plic de pe masa şi îndes scrisoarea, îndoindu-i colțurile. Îmi trec limba peste lipici şi ataşez un timbru mic pe hârtia lucioasă. Melbourne.

     Cu mâinile încă tremurânde scriu într-un colț adresa destinatarului, adresa pe care obişnuiam să o vizitez atât de des şi îmi înghit nodul din gât. Cândva era ca acasă, acum este doar un loc străin. Un loc rătăcit şi ascuns adânc în sufletul meu, unde decât cu visul mai pot ajunge. Un loc plin de amintiri pe care nu le pot uita oricât aş încerca.

     Strângând scrisoarea între degete, mă tot întreb dacă este corect ce am de gând să fac. Am simţit că trebuie să o fac, dar este oare şi corect?

      Nu-mi las gândurile negre să-mi acapareze mintea şi părăsesc în linişte casa, străduindu-mă să nu atrag atenţia asupra mea. Nu sunt pregătit pentru întrebările pe care ştiu că le voi primi. Nu m-am îndreptat spre oficiul poştal unde ştiu că aş fi atras toatr privirile asupra mea, ci am hoinărit pe străzi în căutarea unei cutii poştale pe care am găsit-o cu mare greutate. De parcă oamenii de aici nu mai trimit scrisori. Probabil că nici nu o mai fac. Îmi doresc să mă înşel. Deschis mica portiţă, iar cu o vagă neîncredere dau drumul scrisorii.

     Oricât mi-aş dori, acum nu mai pot da înapoi. Nu o pot recupera. Tot ce pot face este să mă rog că va ajunge întreagă la Stella. E tot ce îmi doresc în acest moment. Tot ce e realizabil.

      Îmi e dor să o văd zâmbind. Sau pur şi simplu să o văd. Să o simt aproape de mine. Să simt că e a mea. Calum, de ce a trebuit să pierzi acel lucru bun din viața ta?

        Vă rog, nu consumați roşiile pe pielea mea. Am scris acest fan fiction în urmă cu patru ani şi este printre singurele pe care nu regret că le-am scris. Şi atunci şi acum am simțit cumva un sentiment de împlinire față de acesta şi am hotărât că mai merită o şansă. Asta după 4 ani în care nu am îndrăznit să îl mai privesc. De ce? Nici eu nu ştiu. Probabil că am fost suficient de mândră de el încât să nu îl îngrop la trei metri sub pământ alături de celelalte. Şi probabil că m-am temut că dacă îl voi revedea îmi voi schimba părerea. Dar mi-am făcut curaj! Sper să fie bine! ❤