A treia oara-i cu noroc

Death

-Deci... despre testul acela pe care il voi da la chimie... crezi ca m-ai putea ajuta sa invat?
-Sigur ca da pisicuto.
Eram cu Seb la o pizzerie la care ne placea sa mergem. Soneria telefonului lui s-a auzit iar el a raspuns:
-Da bunico... Cum?!... Nu se poate!... Ne vedem acolo.
Se albise complet la fata in timp ce vorbea si apoi a zis ridicandu-se de la masa:
-Trebuie sa plec, este o urgenta.
A iesit in fuga si a luat un taxi. A lipsit de la scoala urmatoarele doua zile si nu a dat nici un semn de viata. Telefonul lui era in permanenta inchis si nimeni nu era la el acasa. Ma speria groaznic, desi profesorii pareau sa stie ce se intampla, dar nu voiau sa ne spuna. In final, in a treia zi de la disparitia lui, mi-a raspuns la telefon:
"In sfarsit! N-ai idee cat de tare m-ai speriat! Unde Dumnezeu ai fost?!"
"In Olanda."
Vocea lui era ragusita si plina de tristete.
"Esti bine? Vrei sa ne vedem undeva?"
"La patru in fata bisericii de langa parcul nostru"
Si a inchis. Parcul nostru era parcul central si ii spuneam asa pentru ca acolo iesisem pentru prima data. M-am dus la locul indicat si l-am gasit asteptandu-ma in fata bisericii. Arata mai deprimat ca niciodata. Era imbracat tot in negru si avea ochii umflati, de parca ar fi plans o perioada indelungata. Am mers la el si l-am imbratisat.
-Ce s-a intamplat?
-Mama a...
A inchis ochii indurerat iar eu l-am imbratisat din nou, de data asta mult mai strans.
-Imi pare foarte rau...
Nu a raspuns. Am intrat impreuna in cimitir, iar ceremonia funerala a inceput. Nu-l mai vazusem pe Sebastian plangand inainte si nici nu voiam sa mai am ocazia sa il vad asa din nou. Cred ca l-am imbratisat de vreo treizeci de ori, dar tot nu simteam ca il ajut. Nimic nu putea sa o faca.

Doua saptamani mai tarziu 
Eram la scoala si aveam o zi mai libera asa ca m-am dus la Meredith si am intrebat-o:
-Vrei sa mergem la Starbucks diseara?
-Nu pot... Am cina in familie.
Am acceptat scuza si am mers la Jace:
-Vrei sa mergem la Starbucks diseara?
-Merg cu ai mei la teatru. Scuze iubito.
In final, am mers la Seb, care era mai emo ca niciodata. Dupa moartea mamei lui, nu l-am vazut zambind prea mult, mereu statea singur si isi tinea sentimentele in el si, in capul listei era faptul ca incepuse sa foloseasca machiajul ca sa-si sublinieze sentimentele. Nu ma deranja asta, pentru ca eu stiam cum e el la interior, dar imi doream mai mult decat orice sa-l fac sa fie din nou fericit.
-Vrei sa mergem la Starbucks diseara?
-N-am starea necesara.
-Dar n-ai mai avut starea necesara de doua saptamani.
-Ma scuzi ca moarte mamei mele sta in calea iesirii tale la Starbucks.
-N-am vrut sa spun asa ceva!
Si-a sprijinit capul in maini. Purta un hanorac negru cu gluga, deci nu puteam sa-i vad parul sau fata in momentul acela.
-Stiu. Imi pare rau, dar chiar nu am chef de iesiri in oras. Iarta-ma.
Acum eram suparata pe mine pentru ca am venit cu ideea. Imi venea sa plang cand il vedeam atat de trist.
-Nu trebuie sa-ti ceri scuze... Stiu cum te simti. Cand tata a murit, nici eu n-am mai vrut sa fac nimic. Credeam ca viata mea e terminata... Dar am avut prieteni care sa ma ajute sa ma ridic. N-am vrut sa te supar cand te-am intrebat daca vrei sa iesim. Am vrut doar sa te ajut.
Am dat sa plec dar m-a prins de mana si m-a imbratisat.
-Multumesc.