Demonii lui Angelo (16+)

1. Nașterea

    "Suprema înțelepciune este a distinge binele de rău".

Socrate

    Mi-aş fi dorit să fiu înțeleaptă la momentul portivit, să nu fi lăsat furia să facă alegeri care să îmi schimbe radical viața. Doar că, uneori conștientizăm răul făcut doar când nu mai poate fi îndreptat, când binele nostru ne trimite în iad.

    E ireal cât de repede se pot schimba lucrurile.
Cu un an in urmă, principalele mele probleme erau cursul de matematică şi furişatul în timpul săptămânii la petrecerile nocturne, la care părinții îmi interziceau categoric să merg, iar acum lupt zilnic cu proprii demoni, mințindu-mă constant că mai sunt încă lucruri pentru care merită să trăiesc.
    Şi culmea, încă mai am ceva, un ultim şi fragil lucru care mă ține legată de iadul în care s-a transformat viața mea.

    Din păcate, nu realizăm cât de norocoşi suntem cu ceea ce avem până nu pierdem acel ceva.
În doar câteva clipe, lucrurile din jurul meu şi-au schimbat radical cursul. Dacă acum un an eram copilul inocent, ce încearca să se răzvrătească cum putea împotriva părinților care îi doreau numai binele, acum aş da orice să le mai pot asculta sfaturile şi să le respect deciziile.
Simt că e nedrept şi prea crud, dar lumea nu funcționează aşa, nu te poți întorce în trecut doar pentru că nu îți place prezentul creat de tine.

    Schimburile de experiență sunt activități frecvente în liceul meu. Mulți învață cu sârguință zi şi noapte pentru a fi selectați într-o astfel de aventură a cunoaşterii.
Dacă mă întrebați pe mine, ideea mi se părea una bună înainte, în ciuda faptului că nu fusesem niciodată aleasă pentru unul.

    Acum mi se pare absurd să îți petreci tot timpul cu nasul în manualele şcolare, să renunți la hobby-uri, la viața socială, la timpul petrecut cu prietenii şi familia pentru a te dedica întru-totul obținerii unor note mari care te vor ajuta, sau nu, să participi o săptămână, la cursuri într-o altă şcoală. Cel puțin asta îmi impun să cred, pentru că într-o astfel de activitate, viața mea s-a schimbat radical.

   Monotonia a devenit cuvântul perfect pentru a-mi descrie viața.
Pe lângă faptul că petrec şase ore la şcoală, după amiază trebuie să merg 45 de minute cu trenul până la spital, unde îmi mai petrec aproximativ două ore şi alte 45 de minute până acasă. Iar când în cele din urmă ajung, abia spre seară, trebuie să mă ocup de treburile casnice şi de temele ce, pe zi ce trece, se înmulțesc. Fiind ultimul an, presiunea profesorilor şi stresul datorat examenelor finale îşi spun serios cuvântul.
Un singur lucru e bun în tot haosul ăsta, nu am timpul necesar să mă urăsc şi să îmi blestem deciziile.

    Nu ştiu ce o să fac după ce o să termin liceul.
Odată cu întorsătura pe care viața mea a luat-o, înaintea viitorului meu a căzut o cortină grea, întunecată. Nu pot să văd dincolo de ea, iar lucrul ăsta mă enervează pentru că, oricât de tare aş încerca să mai văd o rază de speranță, ştiu că eu nu am un viitor, nu unul pe care să îl accept.

    Cerul înnorat şi mohorât, specific mijlocului primăverii, mă face să fiu şi mai somnorosă şi plictisită, iar picăturile mari ce se sparg pe asfaltul din parcarea şcolii formează deja balți în calea mea.

    Aşa mă găseşte dimineața de sâmbătă, cu rucsacul în spate, ținând cu o mână umbrela iar cu cealaltă târând după mine trolerul spre autobuzul şcolar lângă care asteaptă zâmbitor domnul Parker, profesorul de limba engleză, desemnat de conducerea şcolii drept responsabilul nostru.

    Pentru cei aproape 30 de ani ai săi, arată mai bine decât mulți dintre băieții din liceu. Cu părul întunecat, şi puțin ondulat, ochii de un negru profund si un trup înalt şi zvelt, veşnic îmbrăcat în blugi şi un tricou simplu care arată ca turnate pe el. Reuşeşte încă să facă furori în rândul elevelor care vin cu drag la orele lui.
Directorul chiar îl îndrăgeşte pentru faptul că are cea mai scăzută rată de absentaj din rândul profesorilor, la cursurile sale.