Demonii lui Angelo (16+)

5. Confesiuni

   "Tragedia este un instrument pentru ca cei vii să câștige înțelepciune, nu un ghid prin care să trăim."

 Robert Kennedy

    Mă întreb sincer dacă cineva o să aibă de învățat în viitor din faptele mele.
Oare petalele tragediei, purtate de vânt, vor fi vreodată oprite din zborul lor fără sfârșit, adunate și așezate astfel încât să îmi poată fi citită povestea? Sper că asta să se întâmple!  Și mai sper ca acea persoană să fie cineva potrivit astfel încât să aibă ce învăța din greșelile mele și să nu le repete. Îmi doresc să devin măcar un exemplu negativ pentru un om care să știe să profite de durerea mea în favoarea binelui.

    Eram furioasă, pe mine, pe ceilalți, pe viața iluzionată, pe absolut tot.

    – Ashley, stai, aud o voce uşor răguşită din urma mea. M-am răsucit pe vârfurile picioarelor în direcția din care s-a auzit-o.

    – Ce-i? Ii văd pe toți ceilalți venind după mine, în frunte cu Daniel şi îi privesc încruntată.

    – Trebuie să facem un plan! Asta e poate unica noastră şansă să ieşim de aici în viață, spune Daniel reproducându-mi încruntatura.

     –Ia-ți mâinile de pe mine, Aaron.
Vocea lui Shelby îmi atrage atenția asupra ei. Îl priveşte cu ură pe coreean şi se departează uşor de el, oferindu-ne întreaga ei atenție. Uşile, sau ferestrele. Trebuie să existe un loc prin care am putea ieşi, propune ea.

     Toți au aprobat şi, fără să mai protestez, i-am urmat spre uşile pe care am intrat. Analizând încă o dată împrejurimile, am observat seringi şi cutii de medicamente împrăştiate pe podea. Trebuia să fiu atentă, altfel m-aş fi putut înțepa în acele folosite şi ruginite. Abia acum observasem ruinele a ceea ce cândva au fost camerele de supraveghere ale spitalului. Acum zac în unele colțuri, înconjurate de praf şi pânze de păianjen, precum nişte supraveghetori morți.

     Şi deloc surprinzător, când am ajuns în fața uşilor, le-am văzut ferecate, blocate cu mai multe lanțuri groase, noi, imposibil de rupt, prinse între ele cu trei lacăte monstruos de mari.

     M-am apropiat de ele şi mi-am trecut degetele osoase peste lanțurile argintii. Unul dintre lacăte nu era închis, ci doar atârna, aşa că, uşor, cu gesturi lente, l-am blocat ca pe celelalte două, din dorință pură ca totul să fie perfect, astfel încât, fără cale de scăpare toți trebuie să joace.

     Rotindu-mă pe călcâie şi mi-am îndreptat în direcția locului în care îmi aruncasem rucsacul. Era încă acolo, Angelo nu îl luase dar, acum că stau să mă gândesc, de unde a adus unul identic cu al meu, din care a scos o sticlă de apă la fel ca a mea?

    – Nu are rost! Tresar când Dominic dă cu piciorul într-o cutie de carton, proiectând-o la câțiva metrii distanță. Probabil totul e încuiat şi ne-ar lua o grămadă de timp să căutăm alte ieşiri. Geamurile cad automat din schemă.

    – Atunci trebuie să ne punem de acord. Sunt cinci zile, ne ascundem, atâta tot, o să fie simplu. Cinci zile şi suntem liberi!

    – Cred că glumeşti, pufnesc cu un fals amuzament. Irwin, nu e deloc simplu! Poate că tu ai sta ascuns, poate că eu aş sta ascunsă, dar poate ceilalți nu ar face-o! Te-ai gândit la asta?

    – Putem să stăm ascunşi în acelaşi loc! Brunetul plin de tatuaje, ridică nonşalant din umeri şi-şi afundă mai adânc mâinile în buzunarele blugilor.